Moto: Nu legea este rea, ci aplicarea
ei.
Ce l-a împins pe acest general roman să adopte
creştinismul. Un general de 39 de ani, cu o ascensiune importantă,
cu victorii militare importante, cu o carieră ce pleacă de la cel
mai mic rang de ofiţer, cu studii temeinice filosofice, vorbitor de
mai multe limbi ale imperiului, care nu poate fi bănuit de
obscurantism religios, cu o bogată istorie de curte, să părăsească
dintr-o dată toate conceptele romane şi să încline spre creştinism,
într-un moment în care creştinismul reprezenta pentru majoritatea
populaţiei o religie interzisă, ciudată şi greu de
digerat.
Totul trebuie privit din prisma vieţii
sale.
Când totul părea a avea un sens, când viaţa sa sub
protecţia tatălui şi sub îngrijirea mamei curgea lin şi spre un
viitor garantat, divorţul părinţilor duce la colapsul vieţii sale.
Din fiul lui Constantius Chorus ajunge fiul nelegitim al
acestuia. Statutul său devine de ostatic, chiar dacă nu în
mod explicit. Ascuns la curtea lui Domitian, primeşte însărcinări
minore, fără importanţă politică. Nici militar nu se desăvârşeşte
cum ar fi dorit. La 33 de ani primeşte cea mai înaltă funcţie de
tribun, însă funcţia de tribun era rezervată tinerilor ofiţeri, şi
nicidecum unui ofiţer care practic este trecut pe linie moartă.
Tatăl său fusese membru al gărzii lui Aurelian de la 20 de ani, la
28 de ani fusese numit dux, iar la 30 de ani guvernator al
Dalmaţiei. Aşa încât în mintea sa apare ideea clară că ascensiunea
sa a fost oprită exact de faptul că este fiul lui Constantius
Chorus.
El nu are legitimitate personală, legitimitatea sa
se naşte din legitimitatea tatălui său.
Când în 305 tatăl său ajunge augustus, cererea de numire
în funcţia de caesar fine cum nu se poate mai rău. Statul roman se
baza pe meritocraţie, şi pe filiaţie. Iar Constantin cel Mare nu
avea nici un merit, nici un trecut, nici o legitimitate. Iniţial
este respins, iar tatăl său acceptă acest lucru. Trupele din
Britannia îl aclamă datorită tatălui său, şi nicidecum datorită
lui. Convins de acest lucru, nu renunţă la doleanţele sale şi
reuşeşte să fie numit caesar de Galerius. Însă exact lipsa de
legitimitate îl loveşte cel mai rău.
Flavius Severus este de puţin timp caesar, iar in mai
puţin de un an ajunge augustus. Caesarul său este şi mai puţin
cunoscut. De exact acest lucru profită cuplul Maximin – Maxentius
în încercarea de a cuceri puterea.
Victoria asupra lui Maximian îi acordă prima
legitimitate. Pe care o foloseşte din plin. Bun cunoscător al
retoricii, Linicius fiindu-i un bun profesor, bun cunoscător al
mentalităţilor romane, se leagă prin tatăl său de Claudius
Ghoticus. Vigilent, îşi creează imaginea pas cu pas, cuvânt cu
cuvânt , discurs cu discurs. Se apropie din ce în ce mai mult de
cercurile creştine, adoptând monoteismul în locul dualismului
Jupiter – Hercule. Este în acelaşi timp o încercare neechivocă de a
înlocui ideea de tetrarhie, o conducere colegială, cu o conducere
unică şi absolutistă. Iniţial începe a-l preaslăvi pe Marte, apoi
trece spre Sol Invictus, vechiul zeu roman al cărui cult fusese
instituit de Aurelian.
Cu toate acestea, rămâne în afara jocului. Galerius nu
îl stimează şi îl consideră un aventurier nedemn de titluri în
stat. Este considerat un uzurpator şi nu poate trece mult timp până
va fi înlăturat.
Sunt multe cauze pentru care Constantin cel Mare se
îndreaptă spre creştinism: cunoaşterea învăţăturilor creştine prin
intermediul lui Linicius, un drag profesor al său, influenţa
multiubitei sale mame, existenţa unui număr însemnat de creştini în
toate păturile sociale, însă cel mai important lucru pare a fi
necesitatea unei legitimări perfecte ce numai
creştinismul i-o putea acorda. Era singurul care venea în numele a
ceva nou, un liant ce îi putea acorda stăpânirea
deplină.
Înţelegerea cu Papa Miltiade o face, posibil, prin mama
sa. Constantin cel Mare se obliga nu neapărat să înceteze prigoana
creştinilor, din moment ce, aflat pe moarte, o făcuse Galerius, ci
declaraţia că vine în numele creştinilor, că este ajutat de Iisus
Hristos, cât şi portul semnului creştin Chi-ro.
Odată condiţiile îndeplinite, trădarea creştinilor din
trupele lui Maxentius se produce, victoria mult aşteptată făcându-l
pe Constantin cel Mare să intre triumfător în Roma. Este aşteptat
de Papa Miltiade şi de întreaga populaţie. Deşi vine în numele lui
Iisus, deşi are semnul creştin, Constantin cel Mare conduce în cel
mai bun stil roman. Acordă, însă o importanţă mărită
creştinismului. Palatul Lateran le este acordat Papilor ca sediu,
iar cu prilejul căsătoriei politice dintre Linicius, augustul din
est, şi sora sa Constantia, emite Edictul de la Milano, actul prin
care se consideră a consfinţi creştinismul pe întreg imperiul. În
realitate, edictul nu are o importanţă atât de mare pentru creştini
deoarece era doar o copiere a edictului dat de Galerius la
Nicomedia cu doi ani în urmă.
Pentru creştinism ceea ce va urma va fi
important.
Cu toate acestea, Constantin cel Mare îşi
capătă legitimitatea cerută. El este augustus ajutat de Iisus,
impunând astfel o nouă perspectivă religioasă şi de
stat.
Disputele dinte Linicius şi Constantin nu se opresc
aici. Au loc confruntări militare, înţelegeri, împărţiri şi
reîmpărţiri a teritoriului. Însă confruntarea finală are temei
religios. Linicius rupe înţelegerea de la Milano în anul 320 şi
reîncepe persecuţia creştinilor. Exact acest lucru îi
dă posibilitatea lui Constantin cel Mare să primească legitimitatea
completă. În fruntea trupelor sale pune labarum-ul,
steagul de luptă creştin. Deşi trupele sale sunt compuse în
principal din mercenari goţi şi franci, păgâni, armata este
asimilată cu o armată creştină. În 324 Linicius pierde lupta, iar
Constantin cel Mare dă exemplu de „profund creştinism”, iertându-l.
Însă doar pentru câteva luni. Îl va executa.
