1.Omul de
stânga
În toamna anului 1940 soseşte la Bucureşti, repartizat
de la Şcoala Normală
de la
CristurOdorhei, un tânăr miop, deşirat şi lipsit
de perspectivă. Ardealul fusese
cedat Ungariei. Repartizat la Şcoala
Normală, urmează cursurile deşi avea 18 ani,
vârstă mare pentru şcoală. Şi, lucrul cel
mai important, este lipsit de sprijinul material al
familiei. Tatăl său, Tudor Călăraşu, supus vremurilor
schimbătoare, este nevoit să ţină de
familia sa rămasă acasă, Ilinca şi Saie. Lipsit de bani,
îi cere lui Marin Preda să se
„arănescă”, să îşi găsească un rost precum
cei trei fraţi din Bucureşti, Paraschiv,
Gheorghe şi Nilă. Sosirea sa coincide cu
perioada tulbure a Mişcării Legionare,
aflată la putere alături de
Generalul
Antonescu. Are contacte puternice cu
mişcarea ce era la
modă printre tineri, legionarismul, însă nu
intră în rândurile acesteia, în primul rând
deoarece nu reuşeşte să înţeleagă spiritul
legionar, sacrificiul ciudat pentru ţară,
mistica pătrunzătoare a acesteia.
Este
primul moment în care contrucţia sa
psihică, cea de ţăran autentic, îşi va
pune amprenta.
Violenţa rebeliunii legionare din ianuarie 1941 îl va
marca pe viaţă. Ruptura de gândirea legionară va fi definitivă,
chiar dacă până în acel moment încercase să pătrundă în tenebrele
misticii legionare. Din acel moment se va înrepta, natural, spre
orice formă de gândire care se împotrivea dictaturii
iraţionale.
Asocierea cu cercurile socialiste se face în mod
natural. Întoarcerea în sat este imposibilă, fiind considerat „un
om sucit”, numeroasele sale întrebări existenţiale reuşind să îl
pună în dificultate chiar şi pe Cocoşilă, veşnicul prieten al
tatălui său. Aşa încât îşi încearcă norocul literar spre stânga,
ferm convins că nu va mai putea dormi la nesfârşit în mansarda
fratelui său Nilă.
Soarta face să se întâlnească cu un comunist luminat,
Miron Radu Paraschivescu. Sub umbrela sa va intra în cercul
tinerilor de stânga, Tot comuniştii îi vor asigura primul loc de
muncă, în Institutul de Statistică, loc unde îşi va desfăşura
activitatea vreme de un an, din 1941 până în 1942. În acelaşi timp
va colabora, constant, întâi ca secretar de redacţie, apoi ca
scriitor, la foaia socialistă Popasuri, alături de personaje
care, peste timp, deşi aparţineau mişcării comuniste, vor deveni
cei mai înveşunaţi anticomunişti – Geo Dumitrescu, Sergiu Filerot,
Virgil Ierunca. Spiritul său de conservare ţărănesc
îl fac să ia două hotărâri – prima este accea de a nu se
amesteca în discuţiile politice – hotărâre ce îl va ajuta
pe viitor, iar cea de a doua este de a acumula sume de bani
munciţi pentru vremuri negre – Marin Preda lucrează vreme
de doi ani la două locuri de muncă – refent la Institutul de
Statistică şi secretar de redacţie la Timpul. În cele din
urmă va alege un singur loc de muncă, bănos – secretar de redacţie
la Evenimentul Zilei.
În martie 1942 se produce debutul său, nuvela
Pârlitu’, lucrare ce va fi reluată de numeroase
nuvele, Strigoaica, Salcâmul, Calul, Noaptea, La
câmp, toate cu poveşti despre săteni, însă programatice.
Nuvela Calul prezintă un cal mort, de care încearcă să muşte
mai mulţi căţei. Ei nu reuşesc deoarece sunt mici şi nu au învăţat
prima muşcătură. Aşa se simte şi Marin Preda în acei ani. Nu
reuşeşte să muşte prima dată pentru a ajunge la scopul său – să se
„arănească”.
2.Colaboratorul
Marin Preda nu are cum să prevadă viitorul distructiv al
României. „Obsedantul
deceniu”, aşa cum el însuşi
îl numeşte, îl găseşte în parte concentrat pentru război, perioada
1945 – 1946, iar, la demobilizare, cu o apartenenţă la mişcarea
socialistă de la putere. Şi cum socialismul pe care ei îl doreau se
deosebea radical de comunismul sovietic, este martor la
„dispariţia” vechilor săi preteni. Strălucitul poet Miron Radu
Paraschivescu, vechiul său susţinător, este lipsit de putere de
colaboratorii comunişti, Geo Dumitrescu, fervent comunist, va fi
aproape interzis, reuşind să debuteze abia în 1963, Vigil Ierunca
va emigra şi va deveni un anticomunist acid, iar Segiu Filerot,
comunistul condamnat la moarte de Antonescu şi scăpat de sentinţă
de sfârşitul războiului, va deveni un obscur funcţionar, adus la
tăcere de comunismul sovietic. Din grupul socialiştilor literaţi,
doar Marin Preda va reuşi, însă cu un preţ – alinierea la
tiparele epocii – realismul socialist.
Cu excepţia volumului Întâlnirea dintre
pământuri, scrisă între anii 1941 – 1945, lucrările sale
sunt perfect în spiritul realismului socialist – O adunare
liniştită, 1949, Desfăşurarea 1952.
Deşi ele sunt pe deplin proletcultiste, ele poartă o amprentă
subversivă specifică lui Marin Preda. Asupra tuturor lucrărilor
sale pluteşte o întrebare – de ce o lume liniştită, cea a
ţăranilor, este nevoită să sufere un aşa cutremur? Pe ce se bazează
cei care zdruncină lumea? De ce se ridică cu pretenţii cei care
până mai ieri erau săracii satelor, cei proscrişi, răi şi
scandalagii, vreunul precum Ţugurlan?
Din obsedantul deceniu Marin Preda reuşeşte să iasă cu
Moromeţii, apărută în 1955. Lucrare monumentală, de o
profunzime de neînţeles pentru esteţii vremurilor. Este un roman
manifest al unei lumi distruse de comunismul ce „nu mai are
răbdare”. Pusă în contrabalans cu Moromeţii II,
lucrarea prezintă o lume ce avea să fie distrusă, iar în locul ei
nu se va aşeza nimic, ci doar batjocură. Imaginea ţăranului,
altădată cu căruţă, cai, pământ şi cu destinul în propriile mâni,
ajuns după colectivizare să conducă o cotigă trasă de un măgar,
ţinta glumelor nesărate ale şoferilor, este emblematică. Aceasta
este esenţa scrierilor lui Marin Preda, aceea de a fi un portretist
al unei lumi pierdute, un fin şi direct acuzator al comunismului ce
distrusese deja întreaga Românie.
Colaborarea sa cu regimul este totală, însă îi asigură
supravieţuirea. Ţăranul „cu dinţi laţi, puternici şi plini de
mămăligă” se va „arăni” şi va deveni un om cu stare, casă şi bani,
capabil să întreţină o familie, deşi va păstra obiceiul tatălui
său, acela de a nu se căsători. Vreme de trei ani, între 1954 şi
1958 va avea o relaţie cu poeta Aurora Cornu, semn atât al
acceptării sale în lumea literară, cât şi al stabilităţii sale
financiare, stabilitate pe care Marin Preda o va urmări cu
înveşunare toată viaţa.
După Moromeţii, colaboraţionismul cu regimul
comunist, în care nu crede, aşa cum nu a crezul în legionarism sau
socialism, se materializează prin nuvelele Ferestre
întunecate - 1957, Îndrăzneala- 1958 şi
Friguri - 1963, comandă înternaţională despre
Vietnam. Păstrează însă o neimplicare în viaţa politică, preferând
să trăiască din drepturile de autor ale Moromeţilor.
3.Patriarhul
Venirea din 1965 a lui Nicolae Ceauşescu în fruntea
bucatelor ţării îl face pe Marin Preda
un patriarh al romanului românesc. Zaharia Stancu era
conducătorul atotstăpânitor al scriitorilor, însă avea un păcat
capital. Nu era oltean precum Nicolae Ceauşescu, „calitate” ce îi
aparţinea lui Marin Preda. Aşa încât, sub pavăza dictatorului
român, are posibilitatea de a-şi definitiva lucrările. Perioada
vieţii din 1965 şi până la moarte este extrem de prolifică şi stă
sub cuvintele adresate lui Nicolae Ceauşescu în 1972: „dacă
introduceţi realismul socialist, eu mă
sinicid!”.
Înreaga sa operă stă sub semnul acestei declaraţii.
Şansa sa este, pe lângă originea oltenească, faptul că nu
intervenise în nici o dispută politică, fiind un fidel colaborator
al partidului, cel puţin de suprafaţă. Dacă subversivitatea
lucrărilor sale nu fusese înţeleasă, acest lucru nu se datora unor
chei ascunse, lucrările fiind extrem de explicite, ci incapacităţii
criticilor comunişti de a înţelege anumite mesaje.
De un real ajutor este înfiinţarea editurii Cartea
Românească în 1970, editură creată special pentru Marin
Preda. Răuvoitorii nu vor unita niciodată acest lucru, alături de
dorinţa sa extraordinară de a strânge bani, dublată de o zgârcenie
proverbială.
Şi totuşi, pe lângă Moromeţii II, apărută
în 1967, şi Intrusul, publicat în 1968, sunt
publicate Marele singuratic – 1972, lucrare ce
prezintă condiţia comuniştilor idealişti, distruşi de malaxorul
partidului, Delirul 1975 – lucrare ce povesteşte
perioada 1940 – 1944, cu accente pe rebeliunea legionară, Mareşalul
Atonescu, Hitler şi Stalin, lucrare ce va stârni ample proteste ale
URSS, şi, în special, Cel mai iubit dintre pământeni–
1980, un roman şoc ce a zdruncinat din temelii conştiinţa
românilor.
Moartea. În data de 15 mai
1980, la Mogoşoaia, Marin Preda este găsit în camera sa fără
suflare. În vârstă de 58 de ani, în plină putere creatoare,
romancierul de seamă al României moare. Imediat minţile românilor
se înfierbântă – a fost ucis de ruşi pentru „Cel mai iubit dintre
pământeni”! Realitatea este mult mai prozaică. Iubitor de băutură
şi companie, Marin Preda bea până la 5 dimineaţa cu prietenii numai
vodcă. Este dus cu greu în cameră. În timpul nopţii se îneacă cu
propria vomă. Moarte boemă, a unui om ce nu trăise niciodată
boem.
Nu moartea sa este importantă, ci valurile create de ea.
Reprezintă destinul unui om ce reuşise, întotdeauna, să îşi ascundă
propriile intenţii. Sub faldurile socialismului şi ale
comunistului, se ascunsese un om care încercase din răsputeri să
pătrundă ideologia totalitară pentru a găsi elemnte ce duceau la
progresul omenirii. Încercase şi cu legionarii, încercase şi cu
comuniştii. La momentul în care nu a reuşit să „înţeleagă”, va
părăsi cu dezinvoltură politica şi va lupta pentru români, pentru
umanitate, cu propriile sale arme, cele literare.
Lucrările sale sunt emblematice pentru vremurile
trecute, de la „timpul care avea răbdare” al interbelicului, la
nebunia legionară, ororile războiului – al lui
Parizianu’ se întoarce din război cu un şoc vizibil – la
distrugerea satului – ţăranii pierd întâi producţia, apoi
pământul, prinşi în vâltoarea intrigilor, a activului de
partid – Nicolae Moromete ajunge horticultor şi devine marele
singuratic, totul culminând cu obsedantul deceniu
distrugător de suflete, deşi omul rămâne „cel mai iubit dintre
pământeni”.
Marin Preda poate şi trebuie aşezat alături de clasicii
literaturii româneşti, cu un plus pentru extraordinara capacitate
programatică a lucrărilor sale – la sfârşit, deşi a fost supus
tuturor torturilor fizice şi psihice, omul se salvează prin
„dragoste”.
