Vara anului 1821 este sfârşitul încercări a păturii
conducătoare valahe de preluare a puterii politice din mâinile
păturii fanariote. Finalul tragic nu este urmat, aşa cum ar fi fost
normal, de risipirea tuturor speranţelor, ci de înlăturarea
elementului fanariot din viaţa politică a Valahiei şi Moldovei,
după 100 de ani de dominaţie.
Contextul internaţional.
La 22 iunie 1815, după înfrângerea de la Waterloo,
Napoleon este nevoit să abdice a doua oară. Legitimismul european
reuşeşte astfel să învingă revoluţionarismul francez. Pe ruinele
unei Europe sfâşiate de 11 ani de războaie, marile puteri europene,
mai puţin Anglia, din ce în ce mai convinsă de rolul ei de mare
putere maritimă, cu pieţe de desfacere imense, Rusia, Austria şi
Prusia, se hotărăsc să construiască o structură de putere ce avea
să stăpânească Europa vreme de decenii. Noua structură, Sfânta
Alianţă, stabilită la Viena la 26 septembrie 1815, stabilea,
explicit, faptul că niciun membru al alianţei nu avea să ia vreo
hotărâre diplomatică fără acceptul celorlalte părţi.
O alianţă presupune existenţa unor interese comune.
Însă, cu excepţia unei necesităţi de susţinere a legitimismului
secular, fiecare dintre părţi avea interese diferite. Prusia dorea
crearea unui stat naţional german, un imperiu în centrul Europei,
Deutsches Kaiserreich. Vor reuşi după aproape 60 de ani şi
un război câştigat la pas împotriva Franţei. Rusia şi Austria
doreau, deopotrivă, să îşi mărească imperiile pe baza
„bolnavului Europei”, un Imperiu Otoman muribund. Aflate în
plină competiţie, îşi vor anihila reciproc toate încercările de
preluare a teritoriilor otomane. Iar una dintre încercări va fi cea
din 1821.
Planul iniţial
Oricare ar fi fost intenţiile declarate de ţarul
Alexandru al Rusiei, realitatea istorică este că activitatea de
ocupare a Balcanilor începe încă înainte de semnarea Sfintei
Alianţe. La data de 14 septembrie 1814, la Odessa, ia naştere
Philiki Hetairia – Asociaţia Prietenilor, o asociaţie al
cărei unic scop este eliberarea grecilor de sub dominaţia
otomană, ocuparea tuturor statelor ortodoxe sub flamura acestora
şi, ţelul final, integrarea Balcanilor în Imperiul Rus.
Pregătirile de război se află sub directa spraveghere a lui
Ioannis Kapodistrias – ministrul de externe al Imperiului
Rus între 1815 şi 1822. Kapodistrias este omul din umbră ce va
manevra întreaga activitate revoluţionară.
Planul creat avea trei componente
precise.
Prima componentă o reprezintă
forţa armată – în acest scop sunt integraţi în
structurile militare ruseşti numeroşi greci, instruiţi astfel în
tehnicile şi tacticile militare noi. Conducătorul militar al
Eteriei, Alexandru Ipsilanti, este avansat până la gradul de
general al armatei imperiale ruse, căpătând o experienţă militară
excepţională. Alături de greci sunt integraţi şi instruiţi şi
elementele ajutătoare ale armatelor greceşti, vorbim aici de
preluarea, instruirea şi întreţinerea trupelor de panduri din
Oltenia, de trupele haiduceşti din Serbia şi Bulgaria,
şi nu în ultimul rând de trupele aromâne din zona Munţilor
Pindu.
A doua componentă este
componenta politică. Administraţia otomană din
Balcani fusese cedată grecilor de peste o sută de ani. Ca element
secular, grecii din Balcani considerau că puterea politică le
aparţine de drept. Numeroşi boieri fanarioţi din principatele
române, printre care şi domnitorul Moldovei Mihai Sturza, fuseseră
recrutaţi în Eterie. Aşa încât, din punct de vedere politic,
dorinţa de dominaţia a grecilor asupra statelor balcanice este
evidentă: mai mult decât atât, Rusia dorea crearea unui nou
Imperiu Bizantin, cu capitala la Moscova – A Treia Romă – un
imperiu exclusiv ortodox, ce avea să se opună pe viitor
schismaticilor catolici şi ereticilor protestanţi, scopul final
fiind cucerirea întregii Europe şi impunerea
ortodoxismului.
A treia componentă este
componenta dogmatică. Este locul unde interesele
ruseşti şi cele greceşti se despart, fiind şi motivul principal al
dezavuării acţiunii de la 1821. Eteria este o societate ale
cărei principii sunt revoluţionare, de origine masonică, fiind în
deplină contradicţie cu secularismul ortodox. Când dovezile
în acest sens sunt temeinice, Kapodistrias este înlăturat din
Rusia. Lupta revoluţionară greacă va continua vreme de peste 13
ani, fiind lipsită de orice suport militar din partea statelor
europene. Abia la 21 iulie 1832, la intervenţia Rusiei, Prusiei,
Austriei şi Angliei, se va naşte statul independent grec, însă în
fruntea sa se află Otto de Bavaria, iar noul stat este
complet curăţat de elementele revoluţionare.
Acţiunea militară este cu
mult mai simplă. Trupele Eteriei aveau să treacă Prutul şi să
înainteze vertiginos spre Dunăre. Zona Dunării avea să fie apărată,
până la venirea grecilor, de pandurii lui Tudor Vladimirescu. După
trecerea Dunării, grecii aveau să fie sprijiniţi de haiducii sârbi
şi de trupele aromâne din Macedonia şi Albania. Concomitent încep
răscoale în toate zonele locuite de greci, aşa încât otomanii să nu
poată să respire în voie. Pe principiul apărării ortodocşilor în
faţa păgânilor, trupele ruseşti vor cobori spre Constantinopole,
ţelul final al campaniei. Acţiunea, pregătită minuţios vreme de 6
ani, avea să înceapă pe 6 martie 1821, la Iaşi.
Defecţiunea.
La 21 ianuarie 1821, începe un nou Congres european.
Gazda este oraşul Laybach – Ljubljana – Slovenia de astăzi. Scopul
declarat îl reprezintă revoluţia carbonarilor din statele
italiene, revoluţie ce pune în pericol direct şi imediat interesele
austriece în zonă. Este un moment propice asigurării unui schimb
între Austria şi Rusia, cu o zonă italică ocupată de austrieci şi o
zonă balcanică ocupată de ruşi. Cu trupele austriece la Napoli,
ţarul Alexandru putea cere liniştit ca trupele sale să ajungă la
Atena.
Situaţia avea să se schimbe în urma unei discuţii
directe dintre între Francisc I al Austriei şi Alexandru I al
Rusiei. Împăratul austirac îi pune la dispoziţie documente obţinute
de Metternich, cancelarul austriac, prin care se dovedeşte în mod
direct faptul că acţiunea Eteriei nu este o acţiune loială Rusiei,
ci, cu sprijinul direct al lui Kapodistrias, este o acţiune
revoluţionară ce avea să pună în discuţie legitimismul european. În
faţa dovezilor, Alexandru I da inapoi şi dispune ca acţiunea
să înceteze. Formal şi declarativ, Kapodistrias dă
dispoziţii ca acţiunea să înceteze, însă îl instruieşte pe
Ipsilanti să continue.
Theodor Vladimirescu.
Polcovnic – colonel în armata
rusă, sudit– cetăţean rus, Theodor Valdimirescu este
un bărbat departe de imaginea romantică creată mai târziu. În
vârstă de peste 40 de ani, el este un membru al boierimii
româneşti, al unei boierimi mijlocii, departe însă de marea boierie
grecească a timpului. Cu mult timp înainte de debarcarea Eteriei de
la Prut, pe 4 februarie 1821, la Padeş va emite proclamaţia ce va
enunţa intenţiile mişcării sale – o autonomie extinsă, cu domn
susţinut de Austria şi Rusia, cu înlăturarea grecilor de la
conducerea ţării. Este o mişcare politică contrară Eteriei, dar în
deplină concordanţă cu planul rusesc. Doreşte supunerea faţă
de Rusia, dar nu prin intermediari greci, ci direct de către
boierimea românească.
Dezavuarea mişcării revoluţionare a Eteriei de către
Alexandru I din 19 martie 1821 cade ca un trăznet asupra lui
Theodor Valdimirescu. Acţiunea începută avea ca punct de sprijin
Rusia, atât împotriva turcilor, cât şi împotriva grecilor. Este pus
într-o situaţie catastrofală, aproape fără mijloc de ieşire.
Trupele eteriste se aflau în marş forţat spre Dunăre, trupele
turceşti, după se asigură de neimplicarea Rusiei, pleacă în marş
spre Valahia. Începerea răscoalelor greceşti, sârbe şi aromâne dau
naştere unei cotrareacţii imediate a otomanilor.
Planul iniţal prevedea asigurarea Olteniei şi ocuparea
Bucureştiului de către eterişti. În noua conjunctură
internaţională, Theodor nu mai este dispus să cedeze Bucureştiul şi
pleacă în marş forţat. Susţinerea sa de către boierii români
dispare, ei părăsind în grabă Bucureştiul. Pe 29 martie ajunge la
Dealul Cotrocenilor, iar pe 2 aprilie intră în Bucureşti,
asumându-şi conducerea statului sub numele de Domnul
Tudor.
Întâlnirea dintre Domnul Tudor şi Ipsilanti nu avea cum
să fie de bun augur. Ipsilanti solicită păstarea înţelegerii
anterioare, cu Theodor Vladimirescu să asigure flancul Olteniei,
iar Bucureştiul să fie baza de plecare a acţiunii eteriste la sud
de Dunăre. Având ca argument faptul că mişcarea sa este egală cu
cea eteristă, în planurile ruseşti, cât şi faptul că mişcarea
fusese dezavuată de către Alexandru I, Domnul Tudor refuză cererile
lui Ipsilanti. În cele din urmă se ajunge la o înţelegere – nordul
Valahiei, cu capitala la Târgovişte, să apariţină eteriştilor, iar
sudul să aparţină Domnului Tudor.
La 12 mai 1821 se semnează Declaraţia de la
Laybachîntre cele trei puteri – Austria, Rusia, Prusia, cu
susţinerea Angliei, prin care se statuează faptul că revoluţiile
pot fi înnăbuşite prin forţă. Este momentul în care Imperiul otoman
încearcă să recupereze Valahia.
18.000 soldaţi intră pe la Brăila, iar dinspre sud intră
15.000 soldaţi otomani. Situaţie se dovedeşte a fi neagră. Theodor
Vladimirescu înţelege şi încearcă să salveze ce se mai poate din
mişcarea sa. Diplomaţia avea să fie de prisos. Zarurile fuseseră
aruncate.
Însă Theodor Vladimirescu încearcă o rezistenţă
puternică. Scopul este a rezista până când statele europene aveau
să îl ajute, fără să ştie că otomanii nu intervin decât în momentul
în care au mână liberă din partea Sfintei Alianţe.Aşa încât ridică
tabăra de la Cotroceni şi se îndreaptă spre Râmnicu Vâlcea, loc
unde îşi pregătise din timp puncte de rezistenţă.
Cum trupele sale sunt puţine, Ispilanti hotărăşte să se
alieze cu Theodor. Lucru greu de realizat datorită dorinţei celui
din urmă de a fi singurul stăpân în ţara sa. Iar singura măsură de
eliminare a lui Theodor este asasinatul. Începe un lung şir de
trădări din istoria românilor.
În data de 02 iunie 1821, din mijlocul taberei sale,
Theodor Vladimirescu este arestat de către Iordache Olimpiotul,
prin trădarea a patru dintre cei mai importanţi căpitani ai săi.
Adus în mijlocul eteriştilor, este acuzat de trădare a mişcării,
deşi nu jurase niciodată supunere acesteia. După diverse încercări
de a-l determina să trimită un ordin trupelor sale pentru a se
alătura eteriştilor, inclusiv prin tortură, în noaptea de 9/10
iunie este asasinat, trupul ciopărţit şi aruncat într-o fântână
părăsită.
Pandurii se risipesc. O mare parte se îndreaptă spre
casele lor, cealaltă parte se alătură eteriştilor. Lupta acestora
este fără de succes. La Drăgăneşti, în data de 19 iunie, forţele
otomane zdrobesc trupele eteriste. Elita lor este arestată şi
trimisă spre Dunăre.
Conducătorii panduri încearcă să ajungă la Brăila. De
aici aveau să plece în alte zări pentru a scăpa de otomani. Însă
sunt aşteptaţi la Slobozia. Pe 17 iulie, la peste o lună de la
moartea lui Theodor Vladimirescu, ultimele trupe pandure sunt
risipite, iar odată cu ele ultima încercare armată de eliberare a
Valahiei.
Urmările.
Philiki Hetairia dispare.
Alexandru Ipsilanti reuşeşte să se refugieze în Austria, însă
imediat este arestat. Ţinut vreme de 7 ani închis, autorităţile
austriece îl elibereaza doar pentru a muri într-o sărăcie lucie.
Însă acţiunea sa de declanşare a revoluţiei greceşti îşi atinge
scopul. Războiul grec de independenţă este lung şi sângeros, iar
finalul, chiar daca nu este cel dorit, prin înscăunarea lui Otto de
Bavaria, se poate spune că mişcarea a avut succes.
La fel şi mişcarea lui Theodor Vladimirescu are
rezultatul scontat. Deşi înnăbuşirea în forţă a mişcării nu putea
prezuma un viitor bun, un an mai târziu, sub presiune
internaţională, Imperiul otoman acceptă numirea ca domn a unui
boier pământean. In istoriografie se încearcă atribuirea unei
componente sociale mişcării lui Theodor Vladimirescu, în realitatea
Theodor Vladimirescu doreşte nici mai mult nici mai puţin decat
înlăturarea domniei fanariote şi a boierimii greceşti, în acelaşi
timp. Lucru întâmplat un an mai târziu, prin numirile lui Ioniţă
Sandu Strudza în Moldova – 22 iunie 1822, şi Grigore
Dimitrie Ghicaîn Valahia - 30 iunie 1822.
Se poate spune că ambele mişcări au reuşit, însă numai
componenta lor militară nu. În final, moartea celor doi eroi demni
de o tragedie greacă, Theodor Vladimirescu şi Alexandru Ipsilanti,
nu a fost în zadar.
