Înainte de toate, pentru a înţelege mai bine sărbătorile
sfinţilor, să spunem o mică poveste.
Din toate timpurile şi până astăzi, în fire omului este
să sărbătorească, să se veselească de cele lumeşti, dar şi să
slujească unui zeu pentru protecţie. Aşa a fost croită lumea şi aşa
va fi până la sfârşitul veacurilor.
Cu toate acestea, primii creştini nu priveau cu ochi
buni sărbătorile. Le considerau păgâne şi aducătoare de păcate, aşa
că era mai bine să nu participi la ele pentru a fi ferit de ispită.
Spuneau că numai ascetismul putea aduce dumnezeirea şi intrarea în
Împărăţia lui Dumnezeu. Şi erau atât de porniţi, încât hotărâseră
că nici măcar nunta nu este pe placul lui Iisus. Tuturor asceţilor
li se răspândea cu pilda lui Iisus care participă la nunta din Cana
Galilei şi schimbă apa în vin, aşa arătând că nici petrecerea
nunţii, nici vinul în sine nu sunt izvorâtor de
păcate.
Şi aşa a rămas şi după venirea lui Constantin cel Mare
şi impunerea creştinismului. Numai ridicarea pe tron a lui
Theodosie cel Mare, la sfârşitul anilor 300, va duce la
interzicerea păgânismului. Alături de păgânism, sunt interzise şi
toate sărbătorile, toate prilejurile de sărbătoare şi de
festivitate. Peste întregul Imperiu Roman se aşterne un ascetism
apăsător. Dar în firea omului stă bucuria şi
sărbătoarea.
În viaţa romanilor exista o credinţă puternică. În
momentul în care împlineau 14 ani, fiecare bărbat îşi alegea un
patron, un zeu, ce îl va apăra pe el şi familia sa. Şi în fiecare
an el sărbătorea pe patronul său, aducându-i jertfe şi petrecând în
cinstea lui cu familia şi prietenii. Dar interzicerea sărbătorilor
avea să aducă între oameni credinţă că nimeni şi nimic nu îi
ocroteşte, iar toate relele ce li se întâmpla în viaţa de zi cu zi
apăreau doar pentru că nu aveau un patron. Şi cum credinţa
personală este mai puternică decât o credinţă impusă, chiar cu
arma, în scurt timp Biserica se adaptează şi acceptă patronajul.
Cum patron nu mai putea fi un zeu păgân, Biserica dă naştere unui
patronaj nou, cel al sfinţilor. Şi cum patronul trebuie să aibă
puteri, toţi sfinţii sunt înzestraţi cu puteri, sunt făcători de
minuni şi apără de rele. Singura diferenţă este că aceste puteri nu
sunt ale lor, precum ale zeilor, ci vin prin credinţă direct de la
Iisus.
Şi cum aceasta este povestea sărbătorilor sfinţilor, să
vedem cine a fost Sfântul Vasile cel Mare.
Dar înainte de toate, pentru a înţelege mai bine, să
povestim puţin despre vremurile în care a trăit.
Sfântul Vasile cel Mare se naşte în timpul lui
Constantin cel Mare. Împăratul, după cea ajunge pe tron cu ajutorul
creştinilor, vede o mare tulburare printre aceştia. Şi se
hotărăşte, pentru binele statului şi al puterii sale, să şteargă
toate problemele. Aşa încât se hotărăşte, în virtutea dreptului său
de Pontifex Maximus – şeful tuturor religiilor, să îi aşeze la masă
pe toţi conducătorii bisericii şi să stabilească o doctrină unică.
Şi aşa au şi făcut. La Primul Sinod de la Niceea, Sfinţii Părinţi
elaborează cea mai importantă doctrină, temelia creştinismului –
Crezul.
Tulburarea venea de la Controversa Ariană.Un cunoscut
învăţat şi teolog al vremii, Arius din Alexandria, avea credinţa că
Dumnezeu este Unul, de la începutul vremurilor, fără de început.
Fiul, Iisus, deşi adus de Duhul Sfânt, este om, şi prin urmare nu
poate fi Dumnezeu, el are un început şi un sfârşit, apoi fiind
înviat de către Dumnezeu, şi nu prin propriile sale puteri.
Acceptat, respectat ca fiul al lui Dumnezeu, lui Iisus i se refuză
dumnezeirea, transformând fundamental credinţa creştină. Doctrina
lui Arius este pe deplin respinsă la Consiliul de la Niceea prin
Crezul, statuând astfel că Fiul este deofiinţă cu
Tatăl.
În mod direct Constantin cel Mare nu este tulburat de
controversele religioase, el fiind complet dezinteresat de latura
religioasă, ci mai mult de latura practică. Aşa încât, complet
dezinteresat, cu toate că este un strălucit învăţat al vremurilor
sale, Constantin cel Mare acceptă în totalitate hotărârile
conciliului. Însă alături de el are un al învăţat al vremurilor,
episcopul de Cezareea, Eusebiu. Confident al împăratului,
cunoscător al dogmelor religioase, Eusebiu este un adept, moderat
cei drept, al arianismului. Şi are timp să îi explice lui
Constantin cel Mare micul artificiu religios ce avea să răstoarne,
în cele din urmă, puterea imperială.
Puterea imperială consta din două elemente principale:
dominus – stăpân şi deus– zeu. Împăratul era stăpân
absolut al tuturor pământurilor şi tuturor oamenilor, puterea sa
izvorând din zeitatea sa – Sol Invictus – Soarele Biruitor.
Spre surprinderea sa, Constantin cel Mare află de la Eusebiu din
Cezareea că Sfântul Sinod de la Niceeaarată în Crezul său că există
alt Dominus et Deus, altul decât persoana împăratului.
Simţind pericolul iminent, pericol ce va duce în final, ani mai
târziu, la distrugerea imperiului, Constantin cel Mare acţionează.
Şi cum nu putea în mod direct să înlăture creştinismul, reuşeşte să
îl adapteze. Şi nu prin Controversa ariană, detestată de creştini,
ci prin formula lui Eusebiu din Cezareea, ce alege calea de mijloc.
Iisus nu este deofiinţă cu tatăl, ci este asemănător cu
acesta, reuşind astfel să împace lumea creştină.
În aceste vremuri se naşte şi creşte Sfântul Vasile cel
Mare. Face parte dintr-o familie de creştini, cu doi fraţi ajunşi
în timp episcopi, iar sora sa sfântă. Face strălucite studii de
filozofie, de logică şi retorică, devenind unul dintre cei mai
activi învăţaţi ai vremurilor sale. Profesor de retorică,
aprofundează toate tipurile de scrieri, atât filozofice, cât şi
religioase. Căutând încontinuu calea spre fericire, calea spre
dumnezeire, observă în scurt timp incapacitatea sa de a înţelege
prin studiu. La 26 de ani părăseşte viaţa normală şi pleacă în
sihăstrie.
După doi ani de pelerinaj, prin întregul imperiu, se
stabileşte ca sihastru lângă Cezareea, reuşind astfel să creeze
prima comunitate călugărească. Numeroşi adepţi ai săi îl
înconjoară, ascultând şi propovăduind.
Viaţa sa ia o turnură importantă la momentul
reîntâlnirii cu alt profesor creştin, Grigore din Nazianz. Împreună
reuşesc să scrie Filocalia, o colecţie de scrieri
bisericeşti, dar şi Setul de reguli pentru viaţa monahală.
Înfiinţează multe mănăstiri, punând bazele monahismului răsăritean.
Influenţa sa în viaţa creştină creşte considerabil devenind o
puternică personalitate creştină. Cu toate acestea, Sfântul Vasile
cel Mare se ţine departe de viaţa obişnuită.
În cele din urmă acceptă să fie hirotonisit ca preot. La
34 de ani se reîntoarce în viaţa de zi cu zi, devenind un stâlp
esenţial al creştinismului. Şi destinul i se
împlineşte.
La 40 de ani devine episcop al Cezareei, unul dintre cei
mai respectaţi episcopi şi teologi. Puterea sa să în credinţă.
Credinţă de nezdruncinat în creştinismul nicenian, în trinitarism,
în contradicţie cu credinţa creştină impusă de Constantin cel Mare,
un arianism moderat. Are atâta credinţă încât reuşeşte să îl
înfrunte pe împăratul Valens, un puternic sprijinitor al
arianismului şi prigonitor constant al ortodocşilor.
Lucrările sale teologice sunt vaste, el fiind creatorul
a numeroase dogme ortodoxe. Cu toate acestea, a fost puternic
contestat chiar şi în rândul ortodocşilor. Însă de aici apare şi
importanţa deosebită a lucrărilor sale. Nefiind închistat într-o
dogmă fixă, fost profesor de retorică, excelent cunoscător al
filozofiei, poartă o corespondenţă intensă cu toate părţile
religioase, încercând să înţeleagă, combătând şi apărând
trinitarismul. A fost suspectat de erezie, dar şi-a dus lucrarea
până la sfârşit. În anul 379, la doar 49 de ani, se stinge din
viaţă, fără să-şi vadă visul îndeplinit. La doar 2 ani, în 381,
arianismul este definitiv condamnat, creştinismul nicenian
triumfând.
Pentru a putea vedea, în cuvinte puţine, opera Sfântului
Vasile cel Mare, să îi prezentăm faptele şi scrierile:
-creatorul monahismului ortodox. Ideile
sale sunt preluate şi de către catolici, dar prelucrate şi
adaptate;
-Combate toate ereziile, pe lângă cea
ariană. Este cel care dă o explicaţie filosofică şi retorică a
doctrinei ortodoxe, combătând pe toţi cei care exagerează anumite
calităţi ale trinitarismului, mărind importanţa lui Iisus în dauna
tatălui şi a Sfântului Duh, dar şi pe cei care nu acceptă
calităţile Duhului Sfânt.
-Abordează direct importanţa cunoaşterii în
creştinism, atât între tineri, cât şi între preoţi. Este cel care
introduce filosofia şi retorica în Biserică, arătând că, printr-o
bună selecţie a scrierilor, se pot găsi multe răspunsuri la
întrebări între scrierile filosofice. Din nefericire, puţin mai
târziu Biserica va respinge în totalitate scrierile filosofice,
rămânând doar cu interpretările Sfinţilor Părinţi, cel puţin până
in anii 1200;
-Toate epistolele sale au conţinut puternic
filozofic şi creştin, deşi în sine nu reprezintă lucrări. Cu toate
acestea, epistolele sale vor fi folosite, în viitor, ca bază de
dezvoltare a dogmei creştine.
Vechii romani sărbătorea pe 1 ianuarie pe zeul Janus,
zeul începuturilor, zeul cu două
feţe, una spre anul ce a trecut şi una spre anul care
vine. Este o sărbătoare a începutului, a lucrului nou şi bun. Iar
Biserica a ales ca patron al începutului pe Sfântul Vasile cel
Mare, de la care începe doctrina creştin ortodoxă în adevăratul
sens al cuvântului. Este cel care cu o faţă priveşte spre trecutul
creştinismului, cercetează şi află, iar cu o faţă spre noul
creştinism, victorios.
