Când Nicolae Coci trece Dunărea să se agonisească în Valahia, nu
avea să se gândească că este tată de basileu. Aromân din Epir,
arbănaşi după denumirea vremurilor, se
stabileşte iniţial la Arbănaşi(Poroişte), cunoscută localitate a
valahilor sud dunăreni. Familia sa este o familie nici săracă, nici
bogată, cu dorinţă mare de căpătuială. Este de la sine înţeles că
se alătură necondiţionat numeroaselor familii venite din sud,
indiferent dacă sunt marile familii ale romeilor, din care
Cantacuzinii strălucesc, sau ale valahilor.
Unul dintre fii săi este Lupu Coci, tânăr inteligent şi la fel de
dornic de căpătuială. Ajuns la vârsta la cer era necesar să îşi
facă un viitor, tânărul Lupu Coci se „împământeneşte” solid prin
căsătoria cu Teodosia, fiica marelui vornic al Ţării de Jos,
boierul pământean Costea Bucioc. Se înrudeşte
prin alianţă astfel şi cu familia Cantacuzinilor prin Iordache
Cantacuzino.
Aceste legături de familie îi creează posibilitatea unei avansări
temeinice în ierarhia timpurilor. Abil diplomat, reuşeşte să
inspire încredere boierilor pământeni, sufocaţi de multitudinea de
noi boieri aşezaţi în Ţările Române.
Căderea Constantinopolelui produce mişcări masive de populaţie.
Marile familii ale nobililor romei migrează care spre Epir, care
spre Moreea, care spre Trapezunt. Rând pe rând acestea cad sub
dominaţia otomană, aşa încât sunt nevoiţi să se adapteze noilor
condiţii. Pentru ei soluţia salvatoare, pe care şi Poarta Otomană o
acceptă, este emigrarea în Ţările Române.
Pe de-o parte otomanii sunt bucuroşi să scape de aristocraţia
romeilor, o continuă sursă de îngrijorare pentru ei, pe de altă
parte nici romeii nu puteau să continue viaţa dusă până atunci –
avere, putere, libertate – decât dacă acceptau religia islamică,
pierzându-se astfel în marea masă a otomanilor. Aşa încât, rând pe
rând, unii aducându-se pe alţii, Cantacuzinii, Paleologii,
Comnenii, Ducasii, Anghelos şi Lascarisii trec în Ţările Române, cu
familia şi slujitorii. Iniţial sunt primiţi cu prietenie în rândul
boierilor, bucuroşi să îi aibă egali pe reprezentanţii dinastiilor
basileice. Însă în decurs de 100 de ani conflictul se acutizează.
Folosiţi iniţial ca sfătuitori de către domn, cu dibăcia
arhicunoscută reuşesc că preia cu binişorul frâiele statelor
române, câştigând cele mai importante dregătorii ale
ţărilor.
De aici şi până la revolta boierilor pământeni nu este decât un
pas. În 1633, domnul Moldovei, Miron Barnovschi, nobil polonez cu
sânge din familia Movileştilor, îl numeşte Mare vornic pe Lupu
Coci. Deşi arbănaş, marele vornic fusese asimilat familiilor
pământene datorită socrului său, Costea Bucioc. Aşa încât îi este
uşor, cu multă diplomaţie moştenită şi învăţată de la marii
maeştrii romei, să se pună în fruntea boierilor pământeni şi să
urzească la Istanbul o conspiraţie ce avea să îl aşeze pe tron. Aşa
încât pe 27 aprilie 1634 Marele vornic Lupu Coci, cu firman otoman,
este uns domn al Moldovei. Primul lucru pe care îl face este să
preia numele basileului Vasile I Macedoneanul, devenind Vasile
Lupu.
Până aici nimic nou. Este exemplul tipic de urcare pe tron cu
ajutor otoman, urcare ce fusese şi avea să se întâmple, inclusiv cu
Vasile Lupu. Acţiunile ulterioare ale sale sunt
excepţionale.
Pe plan extern este complet devotat Porţii otomane. El cunoaşte că
puterea militară nu aparţine nici polonezilor, nici cazacilor
zaporojeni, mici măcar tătarilor, ci singurii stăpânitori ai zonei
sunt otomanii. Aşa încât acceptă necondiţionat, nici nu se putea
altfel, dominaţia totală otomană. Însă încearcă şi, parţial
reuşeşte, să transforme dominaţia în succes.
Preia cu succes principiile familiei paleologilor. După numeroase
încercări, la mai puţin e un an este numit Basileus ton
Romaion. Este singurul basileu care primeşte acceptul Porţii şi,
cel mai important lucru, acceptul patriarhiei de la
Constantinopole. În 1638 este încoronat cu coroana împărătească de
către Patriarhul Constantinopolelului.
 |
| Sigiliul lui Vasile Lupu |
Din acest moment toate acţiunile sale poartă
pecetea basileului.
În relaţiile cu Ţările Române îşi anunţă pretenţiile la coroană
încă de la început. Nenorocul său, şi poate al poporului român,
este că pe aceste două tronuri se găsesc două personalităţi cel
puţin la fel de puternice. În Valahia este Matei
Basarab, din familia boierilor Craioveşti. Puternic, bogat şi
abil, reuşeşte să preia tronul cu un an înaintea lui Vasile Lupu,
cu puternice influenţe la curtea otomană. Se sprijină pe bogăţie,
diplomaţie şi dorinţa fermă a otomanilor de a păstra trei ţări
române, aflate în continuu conflict. În Ardeal este
Gheorghe Rakoczy I, o personalitate la fel de mare.
Pretendent al coroanei ungare, duce numeroase lupte cu imperialii
austrieci, încheind alianţe de egalitate cu francezii, suedezii,
polonezii şi chiar cu Poarta Otomană. Îl sprijină activ pe Matei
Basarab şi este un adversar deschis pentru Vasile
Lupu.
Soluţia aleasă este cea a paşilor mici. Prin numeroase intrigi un
an de la încoronarea ca basileu reuşeşte să primească acceptul
înlăturării lui Matei Basarab din Valahia. Tronul este acordat
fiului său Ioan. Cu ajutor tătăresc intră în Valahia, pierde însă
la Ojogeni lupta. Deşi Matei Basarab reuşeşte în cele din urmă să
dovedească intrigile de la Iaşi, Vasile Lupu reuşeşte pentru puţin
timp să se numească „Domn al Moldovei şi Ţării
Româneşti”.
Cum principalul său adversar este principele ardelean, încearcă o
nouă intrigă la Istanbul. Trimite documente prin care arată co
populaţia din Ardeal este de 2/3 românească, solicitând tronul
Ardealului. De data aceasta nu mai are sorţi de izbândă. Îşi
acceptă înfrângerea şi în 1644 se împacă cu cei doi.
Planul nu este însă niciodată părăsit. Ca o pasăre de pradă,
aşteaptă momentul în care adversarul său este neputincios. Profită
de boala şi bătrâneţea lui Matei Basarab şi întreprinde ultima sa
acţiune. În iarna anului 1652 îl atacă pe Matei Basarab. De data
aceasta, tânărul Gheorghe Rakoczy al II-lea, noul principe
al Ardealului, hotărăşte să îl înlăture de pe tron. Creează
răscoala lui Gheorghe Ştefan şi îl înlătură în aprilie 1653 de la
Iaşi. Vasile Lupu se întoarce pentru o lună cu ajutor zaporojean,
însă pierde la Finta definitiv tronul.
Dacă în plan militar şi teritorial nu reuşeşte nimic, politica
basileică se întregeşte pe toate celelalte planuri.
Cultural este cel care redefineşte cultura din Moldova.
Cartea română de învăţătură a lui Varlaam este o lucrare de
bază în introducerea limbii române în biserică şi stat. În acelaşi
timp este primul legiuitor al Moldovei cu a sa Pravilă
împărătească. Prin înfiinţarea Academiei Vasiliene pune
bazele învăţământului în Moldova. La fel, este cel are introduce
tiparul, cărţile, în special cele bisericeşti, cunoscând un avânt
nemaiîntâlnit.
 |
| Vasile Lupu |
Poarta Otomană este cea care îi acordă acceptul său în conducerea
tuturor bisericilor din vastul Imperiu otoman. În virtutea
dreptului său împărătesc, Vasile Lupu este cel care conduce de
facto biserica ortodoxă. Este sugestiv faptul că în 1644
patriarh al Ierusalimului este numit Paisie al II-lea, egumen
într-o mănăstire moldovenească. La acest lucru se adaugă faptul că
patriarhii de la Constantinopole şi Alexandria se aleg cu aprobarea
sa.
Extern duce relaţii diplomatice cu toate puterile perioadei.
Pe lângă conflictul veşnic cu Valahia, are relaţii directe cu
Coroana Poloneză, aflată la maxima sa putere, dar şi la Viena,
Moscova. Este fidel turcilor, mijlocitor în conflictul acestora cu
ruşii în conflictul cetăţii Azov. Cu toate
acestea se amestecă, poate ca spion otoman, în încercările Polonei
şi Veneţiei de a redeschide un front antiotoman. Pentru a pecetlui
alianţa îşi căsătoreşte fiica maria în 1645 cu Janusz Radzwill,
principe lituanian. Însă revolta zaporojenilor lui Bogdan Hlemitki
duce la pierderea puterii de către polonezi. Pus în faţa unui atac
direct al zaporojenilor, Vasile Lupu pecetluieşte alianţa cu
aceştia prin căsătoria fiicei mai mici, Ruxandra, cu fiul lui
Bogdan, Timuş Hlemitki. Alianţă importantă în relaţia sa de putere,
folositoare în 1463 când recapătă pentru puţin timp tronul cu
ajutorul ginerelui său.
După pierderea tronului. Vasile Lupu fuge în Ucraina, apoi în
Crimeea. Consideră că poate să reia tronul şi pleacă la Istanbul
pentru a continua intriga. Este prins însă şi închis în Cetatea
celor Şapte Turnuri. Moare în captivitate, căzut în dizgraţia
sultanului.
Aşa se încheie aventura singurului basileu încoronat de la
Constantin al XI –lea Paleologul. Un basileu nenorocos deoarece a
găsit numai adversari pe măsură, un nobil al timpului său, creator
de cultură şi legi, un personaj carismatic, puternic şi
inteligent.
