Moto: Nu legea este rea, ci aplicarea
ei.
Când vorbim de Constantin cel Mare nu putem să ne
referim decât la calitatea sa de sfânt, alături de mama, Elena.
Orice altă referire, în alt context, pare a fi sortită eşecului.
Aura sa divină este atât de strălucitoare încât orbeşte orice
încercare de a vorbi ca despre un împărat. În jurul său s-au ţesut
poveşti, frumoase şi înălţătoare, descriind un om evlavios,
iubitor de Dumnezeu, care a luptat cu tiranii ce-i prigonea pe
creştini şi, cu ajutorul Lui, a reuşit să biruiască. A construit un
nou oraş, închinat lui Dumnezeu, a instituit dreapta credinţă şi a
urcat la Domnul creştinat, cu sufletul curat şi biruitor în numele
lui Iisus.
O poveste frumoasă, născută din nevoia creştinismului de
legitimare.
Tatăl său este Constantius Chorus, este
născut în Dardania, Moesia Superior. Pare a fi de origine tracică.
Este fiul lui Eutropius, şi a nepoatei principelui
Claudius Ghoticus, Claudia. Originea sa nu este una
de lepădat, provenind practic dintr-o familie importantă în zonă.
Alege cariera militară, avansând destul de repede în funcţii,
datorită ascendenţei sale, cât şi a calităţilor militare. De la
ofiţer în garda imperială, participant în luptele lui Aurelian de
reformare a principatului, avansează rapid tribun, dux, apoi
praeses, guvernator al Dalmaţiei. Când Maximian ajunge coleg al lui
Domitian, îl numeşte prefect pretorian, comandantul gărzilor
imperiale. La 39 de ani, în 289, Maximian îi acordă ce mai
importantă atenţie, înrudirea. Divorţează rapid de soţia sa,
Elena, şi se căsătoreşte cu fiica lui Maximian,
Theodora. Este un procedeu întâlnit des în imperiu, aceste
alianţe matrimoniale constituind practic piatra de temelie a
romanităţii de secole.
Din acest moment ascensiunea este deplină. În 293 este
numit caesar, ia numele de Flavius Valerius Herculius, şi primeşte
comanda Galliei şi a Britanniei. În scurt timp pacifică regiunile,
distrugând orice formă de rebeliune.
În 305 Diocletian, în conformitate cu principiile sale
politice, demisionează împreună cu Maximian, lăsând libere
funcţiile de augustus. Sunt numiţi, succesiv, Constantius
Chorus august în vest, iar Galerius august în est. Este
momentul în care se face simţită prezenţa lui Constantin cel
Mare. Solicită, şi primeşte acceptul tatălui său, de a fi
numit caesar. Însă puternica opoziţie a lui Galerius, convins că
filiaţia va distruge sistemul, la îndemnul lui Domitian, retras,
dar influent, îl convinge pe Constantius Chorus să îl numească
caesar pe Flavius Severus, Extrem de dezamăgit Constantin cel Mare
părăseşte îndatoririle sale şi se retrage între trupele tatălui
său. Moartea rapidă a lui Constantius Chorus, nici un an mai
târziu, provoacă o criză nouă în dominat, exact ceea ce Diocletian
încerca să evite. Trupele fidele lui Constantius din Britannia în
aleg dominus pe Constantin cel Mare, Maximian, alături de fiul său
Maxentius, doreşte să se reîntoarcă pe tron, iar Galerius îl
susţine pe Flavius Severus, cel care avea dreptul de a urca pe
tron. Reîncepe un război civil, o nouă criză, îndeajuns de
puternică să răscolească fragila stabilitate.
Flavia Iulia Helena Augustaeste numele
mamei. Despre originea sa, viaţa până la Căsătoria cu Constantius
Chorus se ştiu foarte puţine. Se presupune a fi de origine elenă,
născută în Asia Minor. Nici despre întâlnirea cu soţul său, nici
despre relaţii maritale. Însă în anul 289 este despărţită de
Constantin Chorus însă nu şi de fiul său Constantin cel Mare. Sunt
stabiliţi, practic forţat, la curtea lui Diocletian din Nicomedia.
Ca fiu de caesar, Constantin cel Mare creşte la curtea lui
Diocletian si îşi definitivează calităţile. Este crescut cu multă
afecţiune de mama sa pe care o va proteja şi asculta până la
sfârşit.
Când a devenit Helena creştină nu se ştie. Însă
influenţa creştinilor în imperiu creşte constant. La momentul în
care Diocletian începe persecuţia, este cu siguranţă creştinată.
Dacă a apostaziat sau nu, iarăşi nu sunt date. Cu siguranţă nu este
alungată de la curte, nu este martir, deci se presupune a fi
apostaziat.
La fel, nu se cunoaşte când a ajuns la Roma.Însă este
certă o relaţie directă cu Papa Miltiade, în 310. În toată perioada
tulbure a războiului civil, cu edicte de toleranţă, date de
Galerius, urmate de anularea acestora de către Maxentius si Maximin
Daia, corabia creştinătăţii este puţin cunoscută. Este cert
faptul că Helena a dus negocierile cu Papa Miltiade, în numele
fiului său, pentru susţinerea acestuia în lupta cu
Maxentius.
Cu siguranţă influenţa imensă pe care a avut-o asupra
fiului său a îndrumat creştinismul pe care ascensiunii. Îl îndrumă
pe fiul său în toate acţiunile pe care le va întreprinde, îl
sfătuieşte, devenind un conducător din umbră al problemelor
creştine. În 325 este numită Augusta, cea mai importantă
distincţie pe care o poate primi o femeie.
Toate calităţile cucernice sunt umbrite de două
execuţii ale fiului său, la îndemnul direct al său.Primul
fiul al lui Constantin cel Mare, Crispus, este executat în
anul 326. Imediat este ucisă soţia lui Constantin cel Mare,
Augusta Fausta. Cele două asasinate sunt pe deplin puse în
ceaţă, iar cei doi nu mai apar în Vita Constantini. Nici
unul nu este creştin, ambii fiind, mai mult sau mai puţin păgâni
şi/sau duşmani declaraţi ai creştinismului.
Cu siguranţă Constantin cel Mare nu şi-a petrecut
copilăria alături de tatăl său, militar aflat constant la
datorie. Însă a fost crescut în cel mai pur stil roman,
tradiţional. La fel, educaţia oferită de mama sa a fost
modelatoare. Divorţul părinţilor nu îl afectează iniţial, el având
17 ani şi cunoscând perfect principiile vieţii romane, însă noua sa
calitate îl va modela. Mutat la curtea lui Diocletian, este tratat
exemplar, însă este un ostatic. Aflat în permanenţă la curte, este
analizat, verificat şi urmărit. Va învăţa astfel toate tehnicile de
manipulare şi disimulare. În acelaşi timp consideră că, fiind fiul
de caesar, este îndreptăţit să ocupe, la timpul său, titlul suprem
de augustus. Această credinţă a fost, fără îndoială, alimentată şi
de mama sa ce se considera, fără echivoc, nedreptăţită de
divorţ.
La curte primeşte o educaţie fără cusur, fiind introdus
în tainele filosofiei, retoricii de către Lactatius, strălucitul
profesor creştin. Aşa încât, la momentul în care începe prigoana
creştină, în 303, Constantin cel Mare are 31 de ani şi este
desăvârşit cultural.
Ca ofiţer luptă în diferite războaie, alături de
Diocletian şi Galerius, reuşind să ajungă până la funcţia de
tribunus ordini primi în anul 305. Despre rolul său în
persecuţie, spune ulterior că s-a opus acesteia, ca un bun apărător
al creştinilor. Este greu de crezut, mai ales că persecuţia a fost
extrem de puternică, ducând la 5 ani fără papă, aproape distrugând
biserica. Este posibil însă că, influenţat de mama sa şi de
scrierile lui Lactatius, să nu fi dovedit iniţiativă şi dorinţă de
distrugere, dar cu siguranţă a îndeplinit ordine de
persecuţie.
Abdicarea lui Domitian, alături de Maximian, duce la
înscăunarea lui Constantius Chorus. Este momentul aşteptat de
Constantin cel Mare. Îi solicită tatălui său să îl numească caesar,
lucru acceptat. Era necesar acceptul lui Galerius datorită
colegialităţii, dar şi faptului că încă era ostatic. De frica
creării unei dinastii ce avea să îl înlăture, Galerius nu acceptă.
Numirea lui Flavius Severus, de origine dacică, apropiat al lui
Galerius, părea a încheia conflictul. Convins că va fi ucis, la o
vârstă de 33 de ani aflat în puternică ascensiune, Constantin cel
Mare îşi părăseşte îndatoririle şi se refugiază între trupele
tatălui său.
Moartea lui Constantius Chorus în Britannia îl lasă fără
protecţie, dar îi deschide calea spre torn. Imediat trupele tatălui
său îl proclamă augustus, declanşându-se astfel conflictul
ce va distruge tetrarhia. Galerius nu îl recunoaşte, însă de teama
unui război civil îl numeşte caesar, cu Flavius Severus augustus.
Lipsit de legitimitate, Constantin acceptă titlul, aşteptând
momentul propice pentru a ataca tronul.
Situaţia se complică în momentul în care Maximian
doreşte reîntoarcerea pe tron. Susţinut de fiul său Maxentius,
solicită reîntoarcerea pe tron, lucru neacceptat nici de Galerius,
nici de Flavius Severus, nici de Constantin. Războiul porneşte cu o
virulenţă puternică.
Maxentius porneşte împotriva lui Flavius Severus, pe
care îl învinge şi ucide. În schimb la Massilia, Constantin îl
învinge pe Maximian şi îl constrânge la sinucidere. Situaţia nu
poate fi rezolvată decât de către Galerius. El îi deposedează pe
toţi de titluri, îl numeşte pe Linicius, un dac, augustus în
vest. Situaţia devine complicată pentru toată lumea. Linicius
primeşte teritoriile lui Galerius, dar este augustus în
vest. Maxentius rămâne caesar în vest, controlând Italia şi
Africa. Galerius este augustus în est, fără teritoriu, dar practic
unic împărat, iar Maximin Daia caesar în est. Singurul
nelegitim este Constantin, dar care controlează jumătate din
imperiu: Gallia, Hispania şi Britannia. Este anul 308.
Constantin ştie că simpla putere militară nu are
importanţă. Şi începe acţiunea de
legitimare.
Până în acel moment calitatea de Deus a
împăraţilor era pe filiaţia Iovus-Jupiter – augustus şi Hercule –
caesar. În 310 Constantin îşi anunţă descendenţa sa: este urmaşul
principelui Claudius Gothicus. Mai mult decât atât, iese şi anunţă
că a avut o viziune prin care Apollo, Sol Invictus, îi apare în vis
şi îl anunţă că este salvatorul ce va conduce lumea. Elocinţa sa îl
face cunoscut şi iubit de întreaga populaţie din Gallia şi
Hispania. Astfel legitimat, conduce vestul imperiului fără
probleme.
Moartea lui Galerius duce la distrugerea tetrarhiei, şi
aşa puternic zdruncinată. Maximin Daia, acum augustus în est,
doreşte recuperarea teritoriilor lui Galerius. Maxentius, caesar în
vest, doreşte să fie augustus în vest. Aşa încât alianţa dintre cei
doi este normală. Aflat într-o situaţie imposibilă, Linicius
apelează la Constantin. Ceidoi se aliază pentru a conduce împreună.
Şi războiul începe.
Odată cu războiul, începe şi marea aventură a lui
Constantin cel Mare şi, odată cu el, a creştinismului.
