Moto: Nu legea este rea, ci aplicarea
ei.
În general istoria creştinismului şi a Imperiului Roman
sunt privite diferit, fără avea vreo legătură între ele. Doar prin
persecuţiile create de diverşii împăraţi. Iar aceste persecuţii
sunt cauzate, conform versiunilor existente, de păgânismul roman,
de imoralitatea împăraţilor ce nu puteau să accepte mesajul
creştin.
Şi totuşi…
Cetăţenii romani, până la cel mai înalt nivel, sunt
profund religioşi. Multitudinea de zeităţi, vechi greceşti,
preluate de romani, orientale, demonstrează exact acest lucru.
Nimic din activitatea lor nu se făcea fără a cere protecţia zeilor.
Nici chiar activităţile considerate imorale nu erau decât
rezultatul unor activităţi religioase, sau ascunse sub acest
aspect. Lumea lor era conducă de Jupiter – Iovus, ca putere
politică, de Marte – Hercule, ca putere militară, de Venus –
Cupidon, iubirea, de Mercur – afacerile. Iar lista poate continua
la nesfârşit, până în cele mai amănunţite elemente ale vieţii. Deci
nu religiozitatea le lipsea romanilor, chiar sub o formă „păgână”.
Chiar şi imoralitatea este ascunsă sub o formă religioasă – Bachus
şi Venus – Cupidon.
Pe de altă parte romanii sunt extrem de
conservatori.Petru ei Pater familiae şi, implicit,
Pater Patriae sunt elemente de nezdruncinat. Sunt modelele
de viaţă bine structurate şi bine înfipte în realitatea de zi cu
zi.
Un al treilea element al societăţii romane este dat de
toleranţa religioasă. Toate religiile lumii îşi găsesc un
loc sub soarele romanităţii. Toţi sunt acceptaţi, toţi sunt
slăviţi, toţi sunt veneraţi. Cum a reuşit astfel ca religia,
considerată cea mai luminoasă, să fie persecutată atât de
sistematic? De ce toleranţii romani au fost intoleranţi cu
creştinismul? Din lipsă de înţelegere – ei continuatorii filosofiei
greceşti? Din cauza lui Satan?
În realitate religia creştină, iar aici nu
vorbesc despre creştinismul timpuriu, este o religie profund
intolerantă.
Intoleranţa se observă atât în perioada persecuţiilor,
în activitatea internă, cât mai ales după definitivarea
singularităţii religioase, sub Teodosie cel Mare.
Pentru a privi mai atent importanţa creştinismului în
perioada dominatului, să refacem un mic time line al
creştinismului.
În perioada apostolatului Sfinţilor Petru şi Pavel,
puterea de infiltrare a creştinismului se reduce la evrei, sclavi
şi plebe. Dezvoltarea bisericii începe odată cu stabilizarea
principatului, sub Nerva şi Traian. Papa Clement pune bazele
sistemului bisericesc – episkopoi, presbiteroi şi deakonoi. El este
cel care disciplinează o biserică în creare, cu puternice curente
locale şi neîndoielnice dispute filosofico-religioase. Crearea
bisericii continuă în toată perioada de stabilitate – Papa
Alexandru introduce elementele liturgice, Papa Sixtus consolidează
disciplina şi „tradiţia”, Papa Hyginus condamnă ereziile apărute,
în special gnosticismul, Papa Pius excomunică expres gnosticismul,
Papa Ancietus bune bazele dogmaticii bisericeşti, Papa Victor
universalizează creştinismul prin adoptarea limbii latine ca limbă
a messei.
La începutul crizei biserica creştină este osificată şi
puternic. Au destul de mulţi adepţi, sunt organizaţi, chiar au
diferenţe religioase. Este o lume religioasă profundă, în continuă
transformare.
Ce produce biserica
creştină?
Într-o perioadă de profundă neîncredere, biserica
creştină aduse speranţa. Este un element
extrem de important în fericirea unui om. Cu timpul această
speranţă, născută de biserica creştină, se sădeşte în mintea din ce
în ce mai multor romani, până la cele mai înalte niveluri.
Cu fiecare principe ucis, cu fiecare instabilitate
politică, tot mai multe persoane încep să creadă că singura
speranţă este în creştinism.
Nero a ucis creştinii deoarece nu
aveau apărare. Septimius Severus i-a persecutat deoarece
produceau nenumărate scandaluri între ei, montanişti, marcionişti,
scandaluri uneori ce deveneau adevărate revolte. Primul care
înţelege cu adevărat pericolul creştin pentru statul roman este
Decius.
Ajuns principe, Decius găseşte o biserică condusă de
Papa Fabian complet dezvoltată: în acel moment biserica era un
organism viu, puternic şi extrem de bine organizat. Cu o birocraţie
suplă, cu o disciplină de fier, contrastează puternic cu slabul
stat roman. Alegând tradiţia romană în faţa „armatei” creştine,
Decius se hotărăşte să o distrugă. Doar moartea lui
Decius salvează biserica.
Însă biserica renaşte. Lipsită 14 luni de papă, cu un
conflict intern – novaţionismul- de o profundă intoleranţă,
biserica se reclădeşte, cu încetul, în special datorită crizei
profunde în care se află imperiul. Pe întreaga perioadă a
existenţei Imperiului Gallic sau a Imperiului Palmyriei, biserica,
profitând de slăbiciunea statului, îşi rezolvă problemele interne
şi redevine puternică. Atât de puternică încât Aurelian, proaspătul
reunificator al Principatului, apelează la Papa Felix pentru a
rezolva unele probleme religioase care produceau revolte in anumite
părţi ale principatului. Este practic momentul în care
biserica primeşte recunoaştere principelui ca făcând parte din
elementele constitutive ale statului.
De ce atunci să fie prigoniţi exact cel mai important
curent religios? Cea mai importantă structură religioasă, cea mai
organizată, disciplinată „armată” din Imperiu? Din
cauza intoleranţei.
Creştinii nu acceptă conducerea principelui în calitate
de Pontifex Maximus. Ei sunt conduşi de către patriarhii proprii,
egali în drepturi. Principiul de bază este „Dă-i cezarului ce-i al
cezarului, iar lui Dumnezeu ce este al Lui Dumnezeu”. Ei fac parte
din societatea romană, dar cu regulile, principiile lor care, de
cele mai multe ori contravin dispoziţiilor princiare.
Creștinii nu sunt toleranţi, nici în interior –
novaţioniştii îi contestă vehement pe cei care au apostaziat în
timpul lui Decius, gnosticii, montaniştii, marcioniştii sunt
excomunicaţi, cei care ţin la legile evreieşti sunt excomunicaţi,
cei care contestă ierarhia, disciplina sunt înlăturaţi, dar în
special în relaţie cu celelalte religii. Intoleranţa faţă de
celelalte religii se va dezvălui în timpul şi după Teodosie cel
Mare.
Pe de altă parte, creştinii nu văd în principe un
conducător. Împăratul, stăpânul lor este Iisus, împărăţia lor este
alta. Nerecunoaşterea primordialităţii principelui este un element
extrem de important în viaţa socială şi politică a
principatului.
Diocletian nu se considera un roman, un quirit. El era
un general din Dalmaţia ajuns la conducere. Nici Constantin Chorus
nu este un quirit. Este un general trac din Dardania. Maximian este
din Sirmium, cetatea ce a dat numeroşi împăraţi traci ai Romei. Iar
Galerius, nici măcar nu încearcă să îşi ascundă originile tracice,
mama sa fiind dacă din nordul Dunării, fiind un duşman fervent al
romanilor şi dorind chiar să schimbe numele imperiului în Dacia,
persecutând pe romani şi provocând numeroase revolte la Roma. Nici
unul dintre ei nu doreau să restaureze vechile tradiţii romane,
precum Decius. Ei doreau supunere totală. Iar singurii care nu se
supuneau erau creştinii.
Diocletian începe persecuţia în 303, la îndemnurile
directe ale lui Galerius. În calitate de Dominus et Deus,
Diocletian desfiinţează biserica şi solicită închinarea rapidă a
creştinilor la Sol Invictus.Apostaziile sunt aproape generale, de
nivelul celor din timpul lui Decius. Biserica rămâne fără papă
între 304 şi 308. În vest Maxentius încetează persecuţiile în 308,
însă le reîncepe în scurt timp. În est Galerius le continuă
neobosit, urmat de nepotul său Maximin Daia, ce se declara la
rândul său dac, duşman al Romei şi al creştinismului.
Anul 313 este definitoriu în istoria umanităţii. Este
anul în care Constantin cel Mare, aliat cu Linicius, reuşesc să îi
învingă pe Maxentius şi pe Maximin Daia. Europa intră într-o nouă
eră – era creştinismului.
