Moto: Nu legea este rea, ci aplicarea
ei.
În istoria Imperiului Roman un loc important îl are
Criza secolului III. Vorbim despre criza care a demolat
statul creat de Octavian, născând un alt stat, modern şi fiabil. La
momentul în care s-au dezbătut cauzele ce au dat naştere crizei,
s-au enumerat toate posibilităţile, economice, politice, sociale,
militare, toate mutaţiile existente într-o societate în profundă
schimbare. Analizate pe toate feţele, disecate şi explicate, nici
una din cauze nu au putut demonstra capacitatea imperiului de
regenerare. Un stat demolat politic, social, economic, financiar,
din punct de vedere al cetăţeniei, dezmembrat în trei, renaşte mai
puternic, mai stabil şi mai echilibrat ca niciodată. S-a spus că
s-a trecut prin criză „cu noroc”, că numai întâmplarea, sau lipsa
de putere a migratorilor, a făcut ca statul să reziste. Şi
totuşi…
Singura cauză a crizei secolului III este
neîncrederea.
Principatul se bazează pe faptul că întreaga societate
romană, patricieni sau plebei, acordă întreaga putere, investesc
întreaga încredere într-o persoană. Dovada încrederii
o reprezintă deificarea acestuia, în general după moarte.
Princeps nu poate fi decât un semizeu, o persoană superioară
tuturor celorlalţi cetăţeni. Ceea ce nu a putut prevede
Octavian, viitorul comportament al princeps-ului, a reglat Nerva,
pe baza experienţelor acumulate. Aşa încât eşecurile Caligula, Nero
sau, mai important, Domitian, a fost reglat prin sistemul de
adopţie al celor mai capabili generali şi administratori. Au urmat
3 princeps exemplari, Traian, Hadrian şi Antonius Pius, care au
condus în medie 20 de ani, ani glorioşi pentru Principat. Deşi al
patrulea princeps ales după aceleaşi principii, Marcus Aureliu,
este un om de stat extraordinar, războiul marcomanic şi
căderea Aquileniei dă naştere unei nesiguranţe
fenomenale. Principele, în care s-a investit atâta
încredere, nu este capabil să oprească pătrunderea barbarilor pe
pământurile italice. Din acest moment, întreaga societate, de la
plebei la patricieni, privesc cu neîncredere în princeps-ul ales.
Commodus, împăratul „născut în purpură” este ucis, dând naştere
unei avalanşe politice. Este momentul în care neîncrederea dă
naştere unei catastrofe politice: puterea este pierdută de către
patricienii romani, lucru ce va da naştere unei mişcări browniene
devastatoare. Însă exact această mişcare va salva statul
roman.
Perioada crizei secolului III s-a stabilit între 235
dHr. anul în care devine princeps Maximin Thrax, şi 284 dHr., anul
în care ajunge la putere Diocletian. O perioadă scurtă, lăsată la
nivel de criză maximală, ce nu acoperă în totalitate cauza ce
provoacă în sine criza. O mai bună periodizare ar fi 166
dHr., anul începerii războaielor marcomanice – 313 dHr. edictul de
la Milano, anul în care încetează orice persecuţie asupra
creştinilor.
Criza se dezvoltă liniar. Nu sunt sincope, nu se
recâştigă încrederea, cu toate reformele menite să refacă
prestigiul Principatului, şi apoi a Dominatului.
Prima dată se pierde încrederea în patricienii originari
din Roma, senatorii şi generalii romani care, deşi nenăscuţi la
Roma, reprezintă în sine establishment-ul central. Septimius
Severus este născut la Leptis Magna, în Provincia Africa,
persoană cu origini punice şi berbere. Statul se reaşează, se
recapătă puţină încredere. Fiul său, Caracalla, reformează
definitiv principatul prin Constitutia Antoniana, prin acordarea
cetăţeniei tuturor trăitorilor din principat. Începe epoca
quruţilor fără quruţi.
Însă incapacitatea administrativă a lui Caracalla
distruge fărâma de încredere recăpătată. Urmează trei împăraţi,
Macrinus – ucis de garda pretoriană, Elagabalus – cu
tendinţe homosexuale, neacceptabile în epocă, şi Alexandru
Sever – minor.
Cu Maximin Thrax, 235 dHr., începe lungul şir de
Princeps de origine barbară. Este un şir a cărei origine
tracică este de necontestat, lucru important pentru poporul român,
deşi acest şir nu a fost exclusiv tracic.
Cu fiecare împărat încrederea scade.
DupăMaximin Thrax urmează patru împăraţi într-un an. Gordian al
III-lea stabilizează Principatul, însă el este minor,
iar frâiele puterii stau în altă parte. Împotriva sa se ridică
Filip Arabul, de origine siriană. Uciderea sa aduce pe tron
nu mai puţin de cinci împăraţi într-un an de zile.
Decius ajunge pe tron în 249 dHr., la un an de la
moartea lui Filip Arabul, de origine tracică. Este primul
care conştientizează cauzele decăderii imperiale şi
încearcă din răsputeri să reconstruiască tot ce s-a
distrus. Direcţia principală este refacerea vechilor
valori romane, aflate în defensivă în faţa creştinismului. Încearcă
reînfiinţarea funcţiei de censor, cu atribuţii de morală, şi
începe o persecuţie extraordinară a creştinilor. Loviturile
aplicate bisericii sunt fără precedent, iar urmările asemenea.
Biserica se află în pragul extincţiei – 14 luni fără papă, cu marea
majoritate a creştinilor renunţând la credinţă, cu probleme
ulterioare cauzate de reprimirea celor care au renunţat. Doar
moartea lui Decius duce la salvarea bisericii.
Din nou imperiul intră în criză profundă odată cu
moartea lui Decius. Cinci împăraţi în 2 ani. Senatul însă este
revigorat de politica dusă de Decius. Aşa încât are capacitatea de
a numi Princeps un senator vechi, tradiţionalist. Este vorba despre
Valerian, senator apreciat de însuşi Decius ce îi oferise
titlul recreat de censor.
Ceea ce începe ca un triumf al tradiţiei se sfârşeşte ca
un dezastru al Principatului. Valerian este înfrânt şi capturat,
lucru nemaivăzut până atunci, de regele perşilor Sharpur I. Din
acel moment nimeni nu mai acceptă autoritatea lui Gallienus,
fiul şi co-princeps-ul Romei, nimeni nu mai are încredere. Soluţia
găsită este autoguvernarea până la secesiune. Au loc
revolte generalizate în imperiu. Ingenuus,
Regalianus, cu ascendenţă dacică, în Pannonia şi zona
Sirmium, Aemilianus în Egipt, Aureolus la Mediolanum.
Consecinţa imediată este secesiunea. Hispania, Gallia şi Britannia
formează Imperiul Gallic, condus de Postumus,
Macrianus dă naştere Imperiului Palmyrian, în Asia
Minor, Cappadocia, Egipt şi restul orientului.
Secesiunea durează 14 ani, perioadă în care Claudius
Gothicus şi Aurelian definitivează reforma armatei – apariţia
cavaleriei ca forţă militară mobilă şi rapidă.
Aurelian, despre care noi nu prea avem păreri bune, prin
părăsirea Daciei, este un general cu origini tracice ce reformează
din temelii principatul. Principala sa reformă, ce prevesteşte
Dominatul şi, în cele din urmă, victoria creştinismului, este
reforma religioasă. Aurelian impune monoteismul prin
venerarea exclusivă a lui Sol Invictus, Apollo, zeul soare.
Este un pas extrem de important deoarece populaţia romană, astfel
pregătită, va putea accepta mai uşor monoteismul
creştin.
Succesul părea garantat. Apropierea de creştinism este
evidentă. Monoteism, renaştere victorioasă, încredere în viitor.
Unitate, stabilitate, credinţă. Însă totul se transformă în
tragedie.
Aurelian este ucis de garda pretoriană. Nici măcar
Probus nu reuşeşte să înfrâneze căderea
Principatului.
Pe 20 noiembrie 284 dHr. Domitian preia titlul de
princeps, împreună cu toate caracteristicile sale: tribun al
plebei, imperator, pater patriae. În scurt timp Diocletian renunţă
la toate titlurile sale. Acest lucru nu înseamnă o demisie, ci din
contră. Din Princeps – primul dintre cetăţeni, devine Domnius
et Deus – stăpân şi zeu. Ultimele urme ale statului roman
cunoscut, rămăşiţele republicii şi ale statului creat de Octavian,
dispar. Este momentul de maximă dezvoltare şi progres
al lumii romane.
