Moto: Nu legea este rea, ci aplicarea
ei.
Gaius Iulius Caesar este definitoriu pentru dezvoltarea
Europei. Membru al unei case patriciene extrem de vechi, ginta
Iulia, prezumtiv urmaşă a fiului lui Enea, fondatorul Romei, este
destul de săracă în anul naşterii lui caesar încât acesta să se
nască şi să trăiască în primii ani într-o insluae, micile şi
insalubrele locuinţe plebee. De aici şi dragostea sa pentru plebe,
cu un răspuns imens ala acestora.
Viaţa şi faptele sale sunt exemplare, demne de urmat.
Aşa încât împăraţii germani, până în 1918, se numesc Kaiser,
împăraţii ruşi îşi iau titlul de Tzar, iar Mehmed al II-lea, după
cucerirea Constantinopolelui, revendică titlul de Kayser-i Rum. Cu
toţii tânjesc după gloria lui Caesar.
Însă moştenirea lui Caesar este imediată.
Republica romană străbătea un secol extrem de tensionat.
Avusese loc războiul civil dintre Marius şi Sulla, revolta lui
Spartacus, conflictul mocnit între Crassus şi Pompei, culminând cu
războiul civil între Caesar şi Pompei. Toate aceste acţiuni se
petrec în timpul vieţii lui Caesar, fiind influenţat sau
influenţând decisiv mersul istoriei. Este nepot al lui Marius,
adjunct al lui Crassus în masacrarea gladiatorilor lui Spartacus,
al Treilea triumvir, cel care pune capăt conflictului
Crassus-Pompei, învingător asupra lui Pompei.
Este fără doar şi poate un secol aflat sub permanentul
pericol al conflictului dintre Populares, partidul plebeilor
şi susţinătorilor acestora, din care făcea parte Caesar, şi
Optimates, partidul patricienilor.
În cei 4 ani de conducere discreţionară, presăraţi de
numeroase conflicte militare şi, implicit triumfuri, Caesar are
demnităţile publice importante în Republică. De patru ori
consul, 11 zile dictator, demisionar, dovedind o
fineţe politică remarcabilă, imperator – comandant militar
suprem. Avalanşa de titluri acordare de Senat este de neoprit:
consul pe viaţă, pontifex maximus – şeful cultelor
religioase- pe viaţă, pater familiae, şi, în final, dictator
10 ani.
Caesar nu este asasinat, aşa cum se prezintă în
istoriografie, ci este executat ca urmare a hotărârii Senatului.
Este evident că hotărârea s-a luat în secret, conspirativ. Este
evident că legiunile romane nu acceptau uciderea conducătorului
lor, doar prin puterea armelor se impune Caesar. Dar modalitatea şi
locul morţii lui caesar sunt semnificative. Executarea ritualică,
fiecare membru al Senatului înfigând cel puţin o dată pumnalul în
trupul dictatorului, nu avea să salveze republica.
Marcus Antonius, locotenentul lui Caesar, atacă retoric
Senatul, acuzat de asasinat. Reîncepe un război civil în două
etape, prima prin alianţa Antonius-Octavianus, nepotul lui Caesar,
al doilea între Antonius şi Octavianus.
Prin instalarea lui Octavianus ca singur consul,
încetează o perioadă de războaie civile, statul roman intrând în
faza principatului, de puternică dezvoltare.
Moştenirea lui Caesar este una singură – stabilitatea
statuată de el dă posibilitatea unei dezvoltări fără precedent,
atât pentru patricieni cât şi, în principal pentru
plebei.
În esenţă, întreaga populaţie romană, de la patricieni
la plebei, este sătură de interminabilele războaie. Cei patru ani
de dezvoltare ai lui conducerii lui Caesar sunt atât de întipăriţi
în mintea romanilor, încât ei tânjesc cu disperare la acele
timpuri. În acelaşi timp nu pot renunţa la sistemul vechi
republican, atât de vechi şi efervescent. Aşa încât creează masca.
Perioada până la dominat se poate caracteriza ca fiind un
conservatorism dinamic.
Statul rămâne Republică. Este
condus în continuare de Senat ce îşi deleagă puterile sale
executive. Octavianus, este consul între 27 şi 23 îHr.
primeşte şi titlurile de Princeps – primul între cetăţeni şi
Pontifex Maximus. Este supranumit Augustus, pentru
geniul său. Renunţă la titlul de consul atunci când realizează unde
se găseşte puterea. În 23 îHr, pe lângă titlul de Imperator
– comandant suprem militar, preia şi funcţia de tribun,
funcţie cu care controlează Senatul. O arte din atribuţiile
questorilor îi sunt acordate, precum şi dreptul de a pune
sub conducerea sa provinciile proaspăt cucerite, provinciile
imperiale, diferite de cele senatoriale, aflate în pace. Dominaţia
sa este definitivă, fără a se pune o secundă în discuţie puterea
Senatului.
În realitate puterea Senatului este o pură
ficţiune. Statul intră în era Principatului. Principele
imperator nu poate pierde puterea decât cu moartea sa. Naturală, în
cazul unui principe bun, sau ucis, în cazul principilor răi. Noul
principe era instalat de către Senat, cu acordul armatei, deoarece
era şi imperator, ulterior fiind numit exclusiv de
armată.
Social se produce o revoluţie cu efecte
imediate. Dispar partidele Populares şi Optimates,
patricienii modelându-se în prieteni sau duşmani ai poporului, în
funcţie de interesele principelui. Puterea politică le aparţine în
continuare, sub sancţiunea plebeilor, însă decorativă. Apare o nouă
categorie, esenţială în dezvoltarea ulterioară –
cavalerii. Sunt plebei care îşi depăşesc condiţia
socială, dar nu pot fi patricieni. Cu timpul pun stăpânire pe
întreaga economie romană, financiară sau nu, devenind motoarele
principale. Au autoritate nelimitată, uneori şi asupra
patricienilor, profitând de lipsa de putere a acestora. De cele mai
multe ori, fiind oameni energici şi inteligenţi, patricienii
apelează la serviciile lor.
Puterea militară a romanilor creşte. În
fruntea legiunilor se ajunge pe merite, nu pe funcţii oferite
patricienilor carierişti. Garda pretoriană este un exemplu grăitor.
Extrem de veche, garda îşi găseşte utilitatea maximă în timpul lui
Octavianus. Iniţial garda de corp a imperium-ului, ulterior are
capacitatea de a înălţa pe tron împăraţii. Gardă de elită,
demonstrează capacitatea militară nemăsurată a noului
stat.
Însă cea mai semnificativă este revoluţia
juridică. Republica romană se baza pe dreptul
quiritar, sistem de drept greoi, depăşit, destinat exclusiv
cetăţenilor romani. Pentru schimburile comerciale cu
barbarii se foloseşte dreptul peregrin, mult mai
dinamic şi adaptat nevoilor directe. Aşa încât, Octavianus acordă
şi cetăţenilor romani posibilitatea de a folosi dreptul peregrin în
relaţiile comerciale dintre ei, revoluţionând comerţul prin
numeroasele senatusconsultele emise în timp. Abia Iustinian avea să
reglementeze sistemul juridic roman, extrem de stufos şi complicat.
Însă după 500 de ani de dezvoltare juridică.
Ca o concluzie, noul stat roman, republică în
teorie, principat în practică, este vechiul stat sub a cărui mască
se ascunde o dictatură militară şi politică perfectă, care însă
transformă social şi economic un stat închistat în lupte infinite
şi neproductive, asigurându-i stabilitatea şi uniformitatea
necesară unei dezvoltări structurale temeinice, dezvoltare ce va
transforma republica într-un imperiu
invincibil.
