Moto: Nu legea este rea, ci aplicarea
ei.
Cu siguranţă nimic nu prevestea sfârşitul Principatului.
Ajunşi pe tron, principii încercau să rezolve problemele profunde
în care se găsea statul roman, să peticească şi să supravieţuiască,
însă inevitabil sfârşeau sub pumnalul nemilostiv al unui general
puternic şi dornic de mărire. De la Aurelian încoace, ucis în 275,
au fost ucişi pe rând Tacitus, Florianus, Probus, Carus, Carinus,
Numerianus. Gaius Valerius Diocletianus Iovus părea a
avea aceeaşi soartă. El însuşi era de origine modestă, plecat pe
calea armelor din Dalmaţia, comandant al gărzii personale a lui
Numerianus. Se pare că nu a înfipt personal pumnalul în
conducătorul său, dar el a dat ordinul. Iar în logica timpului,
următorul împărat urma să fie Maximian, ţăran sărac di Sirmium,
patria generalilor ajunşi împăraţi, a căror origine o „bănuim” a fi
traco-romană, ce avansează treptele militare până la funcţia de
comandant al gărzii personale a lui Diocletian. Şi, în aceeaşi
logică, va ridica la rândul său pumnalul pentru a fi
principe.
Şi a fost.
Diocletian conştientizează perfect problemele statului.
Şi decide să îl schimbe cu unul mai bun. Din toate punctele de
vedere. Nu vom încerca să arătăm victoriile militare, refacerea
imperiului şi parcursul spectaculos, extrem de cunoscut, ci doar
prefacerile statului.
Politic. Statul creat de Augustus dispare.
Princeps, primul dintre cetăţeni, devine
Dominus et Deus, stăpân şi zeu. Chiar şi după crearea
tetrarhiei, cu doi Augusti – Diocletian şi Maximian, şi doi Caesari
– Constantin Chorus şi Galerius, Diocletian este zeu. Zeul suprem,
Iovus, tatăl zeilor şi stăpânul absolut. Calitatea sa de
dominus – stăpân nu se naşte de la Senat, precum cea de
tribun al plebei, vechiul titlu de conducător, ci din
zeificarea sa. Astfel Senatul pierde dreptul de a alege
conducătorul statului, devenind un element inexistent în viaţa
statului, neavând nici măcar prezenţa din timpul autoritarismului
principatului. Se păstrează ca formă, dar complet golit de
conţinut. Dominus alege colegul său, augustus, acesta fiind
Hercule, dar şi cei doi caesari, din propria sa dorinţă, de
neînlăturat şi de necontestat. Şi la rândul său, cei doi caesari,
ajunşi dominus, vor alege doi caesari, păstrându-se astfel o linie
neîntreruptă de putere.
Militar. Dominus nu primeşte titlul de
imperator. Fiind ales de armată, Domitian înţelege dreptul
acesteia de a-şi alege conducătorul, iar dacă acesta nu mai
corespunde, de a-l ucide şi de a-şi alege alt imperator. Aşa încât
ia armatei acest drept. Din acel moment conduce armata în calitate
de stăpân. Nu armata numeşte pe Maximian, sau pe cei doi caesari,
ci Diocletian datorită noii sale calităţi, de stăpân. Din acel
moment armata nu mai are nici un rol politic în stat, devenind doar
o simplă unealtă necesară statului, nu un actor
important.
Social. Diocletian rămâne Pater
Patriae. Nu avea nevoie de mişcări de revoltă a plebeilor. Dar
are drept de dispoziţie. Îi mută, îi ridică, îi coboară. Precum un
stăpân de sclavi. Are grijă de ei, îi ajută, atâta timp cât execută
ordinele sale. Altfel, devine un părinte ce trebuie să îşi
pedepsească acei copii neascultători.
Administrativ. Teoretic, statul este
unitar. Practic, se împarte în patru. Diocletian cu estul
imperiului, capitala la Nicomedia, Maximian cu Italia şi Hispania,
cu capitala la Mediolanum, Constantin Chorus cu Gallia şi
Britannia, conduce de la Treviso, iar Galerius, stăpânul Pannoniei,
Thraciei şi Greciei cu două capitale, militară la Sirmium, iar
administrativă la Thesalonica.DarRoma?
Roma nu mai reprezintă nimic. Centrum mundi dispare. Cu încetul îşi
va pierde in importanţă. Lovitura de graţie o va da Constantin cel
Mare. Este momentul în care Roma va deveni capitala
creştinismului.
Religios. Diocletian este de drept Pontifex
Maximus, el este Iovus. Religia rămâne monoteistă, cu
adoraţia zeului soare.
Statul intră într-o perioadă extraordinară din punct de
vedere politic, social, economic. Prin calitatea sa de Dominus et
Deus, Domitian şi urmaşii lui conduc nestingheriţi. Ar fi trebuit
ca puternica criză să se sfârşească. Însă criza născuse
cel mai puternic duşman al statului roman, duşman ce va duce la
sfârşitul acestuia – creştinismul.
