Zâmbesc. Nu știu cum să fiu eu când alții vor din mine
să facă om curat, ca susurul de râu.
Mă legăn ca un prunc, de mine mi-e rușine,
că n-am putut să-mi țin durerile în frâu.

M-au năpădit tristeți ce și-au lăsat negreala
direct pe chipu-mi slut de-atâtea lacrimi goale;
mă-ntreb ce vede omul, care-i e bănuiala,
de crede că prin mine de jos o să se scoale.

Eu n-am ce da. Sunt scursă de suflare,
mi-e sufletul urât, schilod și ponosit.
Și să iubesc mi-e greu, nu sper și n-am răbdare;
sunt ca un vas de lut ciobit. Și înnegrit.

Și chiar și-atunci când vine și se așează-n mine,
pentru-o secundă pitită-n infinit,
nu știu să-L las să-și facă cuib să-mi fie bine,
ci Îl alung cu spaimă. Și ard ca un chibrit;

Topesc din mine tot ceea ce mă face om,
o iau la goană prin hățișuri înlăuntrul meu.
Și îmi închipui cum mă voi odihni la umbra unui pom,
privind cu duioșie furtuna care naște curcubeu.

Visez cu jind la clipa care să mă agațe
și să mă tragă-n sus la Cer, de parcă nici n-am fost pământ.
Dar îmi e greu, că inima e rece și gândurile-s hoațe…
și mă coboară iar în sumbrul meu mormânt.

Și chit că eu m-afund în neputință
și mă înec în marea de patimi și durere,
ai să mă scoți tu, Doamne, prin munți de suferință
la malul veșniciei. Ai să îmi dai putere.

Și-am să am rost în lume, și-am să iubesc și eu
tot ce mă înconjoară, tot ce respiră viață;
și-am să-nțeleg cum omului i-e dat să aibă Dumnezeu.
Și am să pot și eu, cândva, să stau cu mine-n față.

Îți mulțumesc, Hristoase, că i-ai lăsat pe alții
să vadă-n mine ce știu că îmi lipsește.
Și că prin ei, privesc și eu bogații,
cu sufletul de aur. Omul care iubește.