Zâmbesc. Nu știu cum să fiu eu când alții vor din mine să facă om curat, ca susurul de râu. Mă legăn ca un prunc, de mine mi-e rușine, că n-am putut să-mi țin durerile în frâu.

M-au năpădit tristeți ce și-au lăsat negreala direct pe chipu-mi slut de-atâtea lacrimi goale; mă-ntreb ce vede omul, care-i e bănuiala, de crede că prin mine de jos o să se scoale.

Eu n-am ce da. Sunt scursă de suflare, mi-e sufletul urât, schilod și ponosit. Și să iubesc mi-e greu, nu sper și n-am răbdare; sunt ca un vas de lut ciobit. Și înnegrit.

Și chiar și-atunci când vine și se așează-n mine, pentru-o secundă pitită-n infinit, nu știu să-L las să-și facă cuib să-mi fie bine, ci Îl alung cu spaimă. Și ard ca un chibrit;

Topesc din mine tot ceea ce mă face om, o iau la goană prin hățișuri înlăuntrul meu. Și îmi închipui cum mă voi odihni la umbra unui pom, privind cu duioșie furtuna care naște curcubeu.

V