De câte ori îi vine omului să-și verse durerile în brațele altuia? De câte ori își plânge omul neputința, așteptând mâneci familiare să îi șteargă lacrimile egoiste? De câte ori se răzvrătește omul pe acela ce-l rănește, chiar dacă i-a fost pas înspre vindecare, pârghie către-n Sus, mână-ntinsă către Cel Preamilostiv? De câte ori nu și-ar dori omul să îi azvârle celuilalt toate rănile sale, crezând că așa va scăpa de cicatrici, că așa se va dezrobi pe sine, că așa va uita ce i s-a pus în inimă?

Nu mai știm să ne iubim prigonitorii. Căci nu mai pricepem că doar așa ne putem privi fix cum suntem, departe de ce-i dulce, afundați în zemuri amare de pelin; scufundați în stări negre care ne sunt de fapt spre izbăvire, balsamuri frumos mirositoare. I-am prigoni și noi pe ei la rândul nostru, fără să ținem cont că facem răni, că îl condamnăm pe altul la ce simțim și noi, în furia incontrolabilă pe care o azvâ