De câte ori îi vine omului să-și verse durerile în brațele altuia? De câte ori își plânge omul neputința, așteptând mâneci familiare să îi șteargă lacrimile egoiste? De câte ori se răzvrătește omul pe acela ce-l rănește, chiar dacă i-a fost pas înspre vindecare, pârghie către-n Sus, mână-ntinsă către Cel Preamilostiv? De câte ori nu și-ar dori omul să îi azvârle celuilalt toate rănile sale, crezând că așa va scăpa de cicatrici, că așa se va dezrobi pe sine, că așa va uita ce i s-a pus în inimă?

Nu mai știm să ne iubim prigonitorii. Căci nu mai pricepem că doar așa ne putem privi fix cum suntem, departe de ce-i dulce, afundați în zemuri amare de pelin; scufundați în stări negre care ne sunt de fapt spre izbăvire, balsamuri frumos mirositoare. I-am prigoni și noi pe ei la rândul nostru, fără să ținem cont că facem răni, că îl condamnăm pe altul la ce simțim și noi, în furia incontrolabilă pe care o azvârlim neputincioși în cei care au aruncat cu pietre grele în egoismul nostru.

Îi vine greu omului să-și lingă singur rănile și caută mereu om către-n care să arunce cu toate cele negre ale sale. Nu poate omul să se rabde, căci nu îi vine-a crede cât este de slab. Și caută omul să îi dea celuilalt ororile sale, răzbunându-se pe sine, golindu-se de Dumnezeu.

De ce vrei, omule, să cauți dreptate acolo unde ai putea pune-n loc odihnă? De ce să nu iubești, omule, acolo unde cineva își scoate armele, din neputință? De ce ești, omule, mereu atent la tine, deși cunoști că numai prin aproapele tău te poți privi clar, ca-n oglindă? De ce nu-L vrei, omule, pe Cel prin care vindeci tot ce ești, fără a mai păstra în tine leziuni?

De ce, omule, faci din răni palate de cleștar?