Pe data de 22 iulie 2011 canalele media internaţionale
au explodat. Un puternic atentat la Oslo, urmat de o serie de
atacuri armate asupra unei tabele de vară politice. Ştirea a
înmărmurit opinia publică internaţională.
Care a fost primul gând al tuturor? Atacul a fost
efectuat de extremiştii islamişti. Poate cineva să conteste că
noi toţi am crezut că de vină sunt arabii?
Întrebarea noastră a fost de ce?, şi nicidecum
cine? Noi ştiam că vinovaţi sunt
arabii.
Adevărul arată faţa hâdă a noastră, a europenilor.
Asasinul este Andres Breivik. Tatăl natural este diplomat.
Tatăl ce l-a crescut este ofiţer al armatei norvegiene. Absolvă
Şcoala de Comerţ de la Oslo. Descris de foştii colegi în termeni
excelenţi, la fel şi de foştii colegi de muncă. Excelent
antreprenor, dezvoltă personal o firmă de succes ce îi aduce
venituri substanţiale. Pasionat de World of Warcraft, de cultură şi
ştiinţă. Cu ceva tendinţe exprimate de respingere a arabilor, puţin
xenofob, cu convingeri puternice de dreapta, adept al
neintervenţionismului statului în economie.. Un om normal, de
succes.
Exterior însă. Deoarece problemele mentale ale lui
Breivik sunt evidente, iar carenţele morale sunt
exemplificatoare. El are capacitatea de a apăsa pe trăgaci, în
acelaşi timp să considere că actul său a fost unul de apărare. Este
un caz patologic creat, nu născut, al eşecului
multiculturalismului.
Pentru a constata eşecul multiculturalismului trebuie să
privim la germenii naşterii lui.
1945. Mai. Întreaga Europă sărbătoreşte distrugerea
fiarei naziste. Hitler pierde războiul, Europa se eliberează de
teroare. Pacea se instituie durabil în întreaga Europă.
Oare?
Războiul nu se sfârşeşte în 1945, ci în 1989. Prima
parte, cea caldă, se termină cu sfârşitul lui Hitler. Cea de-a doua
parte, cea rece, continuă virulent.
Armele sale sunt altele decât cele tradiţionale. Sunt
armele ideologice.
Stalin nu încetează războiul. Atacă în Franţa, unde
încearcă fără succes să îşi subordoneze elementele Rezistenţei, în
Italia şi Grecia prin partidele comuniste. Sunt mişcări mai mult
sau mai puţin legale, la suprafaţă sau în subteran. Apar mişcări
ample în care sunt angrenate atât elemente culturale şi sociale de
stânga, cunoscute în acest sens, cât şi elemente subversive, de
spionaj şi terorism.
Occidentul răspunde pe măsură. Mccarthismul se instituie
în SUA, de Gaulle, anterior dezavuat de americani, este sprijinit
să devină preşedinte al Franţei, creştin-democraţia italiană, cu
sprijin consistent al Mafiei şi Camorei napoletane curăţă întreaga
Italie de elementele comuniste, Salazar în Portugalia şi Franco în
Spania, ambii dictatori fascişti, sunt sprijiniţi în continuare.
Grecia este curăţată de comunişti, deşi sentimentele comuniste sunt
puternice şi majoritare.
Sfârşitul lui Stalin nu este sfârşitul luptei, ci doar o
relaxare a acesteia. Teama de comunism duce la întărirea
conservatorismului în cel mai pur stadiu. Imobilismul societăţii
duce la acumularea unor frustrări enorme, în special în rândul
intelectualităţii şi al tinerilor. Sunt elementele de efervescenţă
ale unei societăţi ce se simte într-o închisoare nedreaptă. Orice
încercare de modernizare a unei societăţi vechi este privită ca o
mişcare comunistă. Realitatea este că agenţii comunismului acţionau
în orb, propagând idei concrete şi corecte pentru
distrugerea unei societăţi, cea capitalistă, considerată duşmanul
de moarte. Iar tinerii în special sunt manipulaţi în acest
sens.
Pe de altă parte avem un sistem politic conservator care
încearcă să elimine orice element de noutate. O societate
transformată nu poate fi condusă după norme şi percepte vechi.
Lucru, dacă nu înţeles, cel puţin neacceptat. Iar în aceste
condiţii, transformările gândirii politice, în loc să fie
canalizate pozitiv, sunt reprimate şi supuse unor presiuni enorme.
Fenomenul specific al perioadei 1945 – 1970 este cel al ruperii
societăţii în cei bătrâni, părinţii, speriaţi de un comunism
atroce, şi cei tineri, copii, care doresc o viaţă liberă,
fără constrângerile arbitrare şi de cele mai multe ori
nefireşti.
Explozia socială se produce la începutul
anilor `70. Este perioada în
care cei născuţi după al doilea război mondial ajung la vârsta de
20 ani. Ei sunt cei care nu înţeleg conservatorismul excesiv. Nu
înţeleg de ce li se interzice muzica, de ce nu pot citi şi spune
ceea ce nu gândesc, de ce la conducerea ţării nu sunt persoane care
să le satisfacă nevoile intelectuale. Sunt generaţia Flower Power,
generaţia de la Sorbona ce la înlăturat pe de Gaulle, generaţia
celor care dau foc Atenei.
Efectele exploziei sociale nu s-au văzut imediat.
Insurgenţii au fost pacificaţi, s-au căsătorit, au făcut copii, au
fost integraţi în structuri. Dar odată cu ei au adus în structuri
şi ideile pentru care au luptat.
Noua casă europeană nu mai putea fi una conservatoare,
ci una liberă. Ideile de bază sunt toleranţa, fraternitatea,
libertatea. Atât timp cât eşti folositor societăţii, eşti admis,
indiferent de diferenţele sociale, politice, culturale, religioase,
sexuale, rasiale, etc, etc, etc. Sunt ideile pentru care au luptat
o întreagă generaţie.
Anul 1989 duce la sfârşitul comunismului în Europa.
Eliberată de pericolul roşu, societatea europeană începe la
aplicarea, la unison, a principiilor sale. Principala idee este
multiculturalismul. Aflaţi la putere, tinerii din 1970 îşi
aplică consecvent principiile. Le dezvoltă, propagă şi
implementează cu succes. Apare o societate nouă, modernă, în care
diferenţele nu mai sunt sesizate, în care integrarea este
deplină.
Este?
Andres Breivik este născut în 1979. tatăl său natural
este diplomat la Londra şi Paris. Mama sa este asistentă medicale,
middle class, cu puternice concepţii de stânga. Tatăl care l-a
crescut este ofiţer. A căpătat în familie valorile sociale şi
politice ale părinţilor săi. Este evident că mama sa l-a învăţat ce
este toleranţa, iubirea şi prietenia. A crescut într-o ţară exemplu
al multiculturalismului.
Atunci cum a fost posibil un asemenea gest
criminal?
Andres Breivik este copilul celor care au inventat
multiculturalismul. Andres Breivik nu înţelege de ce musulmanii
sunt acceptaţi, li se dă dreptul să fie musulmani, iar lui,
credincios, nu i se acordă acelaşi drept în vreo ţară arabă. Andres
Breivik nu înţelege de ce trebuie să accepte persoane de altă limbă
şi naţionalitate. El este norvegian, european şi nu acceptă ca alte
persoane, în special arabi şi musulmani, dar nu numai, să aibă
aceleaşi drepturi ca ale lui, sau, mai mult, să aibă întâietate în
anumite situaţii. Andres Breivik nu înţelege şi nu acceptă. El
consideră că mama lui, că tatăl lui au greşit atunci când i-au
primit pe străini, iar el îi va alunga. Andres Breivik nu
acceptă.
Este un fenomen de reflux, după fluxul
multiculturalismului. Este un reflux datorat în principal lipsei
unei caracteristici importante: ideea. Nu putem accepta ceea ce nu
înţelegem. Nu putem înţelege dacă nu există idei. Fenomenul Breivik
este cu atât mai periculos cu cât se manifestă, nu sub forma
criminală, ci sub una mult mai periculoasă, cea politică. Naşterea
unor curente naţionaliste este evidentă, iar excesele
multiculturalismului pot trage societatea europeană într-o nouă eră
conservatoare şi imobilă. Conservatorismul poate găsi în
multiculturalism un nou adversar. Iar elementele virulente ale lui,
începând cu xenofobia şi izolaţionismul, sunt pe cale de a
renaşte.
