Te uiți la om și plin de el, își vântură în fața celorlați golul din suflet. Se schimonosește de parcă tot ce are nu-i ajunge, de parcă ce-ar avea nu-i este de folos. Își plânge neputința în fața propriei dureri, neștiind că haina de pe el nu-i aceeași cu cea care-i ocrotește cămara sufletului. Și-l vezi cum se frământă, îl vezi cum nu pricepe de ce-i mereu posac, trist, scurs, încruntat, nefericit, disprețuitor, nemulțumit. E ca-ntr-un meci cu sine, din care cel mai încăpățânat iese învingătorul cel învins – răpus de viața cu care se ia la trântă și pe care nu insistă s-o priceapă.

Te uiți la om și plin de el, își caută sensul în lucruri goale, fugind cu disperare printre fantasmele ce i-au încătușat inima răpusă de suflarea-i grea. Și-ai suferi cu el, i-ai striga durerea, dar tot ce poți să faci este să te rabzi, căci doar privind de lângă și rugându-L cu putere, mai poți să îl ajuți pe omul gol-goluț...