Gabi

Articole postate de Gabi

  • Sylvia Plath - Contuzie... 236

      Roşul se-adună într-o singură pată. Restul trupului e spălăcit Ca o perlă. În căuşul stâncii Hăuri de valuri sorbind întărâtate, O singură scobitură în jurul căreia se-nvârte întreaga mare. Pecetea destinului Cât o muscă Se caţără de-a lungul zidului. Inima se strânge, Marea se retrage, Oglinda se-ntunecă. Maci de iulie Maci delicați, firave limbi de infern Ați putea să răniți? Scânteiați. Nici nu pot să v-ating Mîinile-mi trec peste voi. Nu mă ardeți deloc Și-ostenesc privindu-vă lung Cum sclipiți tremu

    Citește mai departe

  • Sylvia Plath - Limită... 237

    Femeia-i intactă. Fără viaţă Trupul ei încă păstrează zâmbetul desăvârşirii, Iluzia cea mare a vechiului imperativ grecesc. Ieşind din volutele robei, Despuiatele-i Picioare par a spune: Prea departe-am ajuns, asta-i tot. Orice copil adormit pe veci se-ncovrigă, şarpe alb, Pe fiecare mic Ulcior cu lapte, acuma gol. Iar ea a-mpăturit Totul înapoi în trupul ei cum petalele Sale trandafirul când grădina Amorţeşte şi miresmele jertfei Urcă din gingaşele gâtleje ale florii de lună. Iar luna nu mai are de ce să fie-ntristată, Stă

    Citește mai departe

  • Sylvia Plath - Vânătaie... 241

    Locul se colorează dintr-o dată, purpuriu mat. Restul trupului e palid. Sidefiu ca o perlă. Într-o scobitură din stâncă Valurile-s aspirate iarăşi şi iarăşi, Aven singuratic, osie a mării. Doar cât o muscă, Semnul dezastrului Pe tăcute zidul străbate. Sufletul se-ntunecă, Marea se trage lin înapoi, De doliu oglinzile se-ascund

    Citește mai departe

  • Sylvia Plath - Ariel... 229

    Lingoare-n întuneric. Apoi revărsare de-azur inefabil Dinspre-ndepărtate piscuri. Leoaică a Domnului, Cum ajungem aceeaşi fiinţă, Încheietură de călcîie şi genunchi ! – Urmă Trecătoare de cicatrice, soră Cu arcuirea cafenie A cefei pe care n-o pot zări, Ochi întunecat Ouă de peşte ca o scurgere neagră Cârlige – O-mbucătură de sânge negru şi dulce, Umbre. Şi altceva Care mă remorchează-n eter – Coapse, păr; Scântei la călcâie şi tălpi.

    Citește mai departe

  • Sylvia Plath - Pură... 235

      Godiva, te dezpieliţez – Mâini amorţite, moarte justeţi. Iar acuma eu Clăbuc de drojdie-n făină, licărire pe-ocean. Plânsul copilului Se frânge în zid. Iar eu Sunt săgeată. Rouă ce se evaporă Sinucigaşă, una şi-aceeaşi cu calea Spre purpuriul Ochi, căldare a dimineţii.

    Citește mai departe

  • Sylvia Plath - Metafore... 325

    O cimilitură sunt, din nouă silabe, Un elefant, o casă măreaţă, Un dovleac rătăcit între doi cârcei. O! Roşu fruct, şi fildeş şi grindă netedă! Jimblă umflată de-atâta dospit. Cu gologani proapspăt ştanţaţi doldora în poşetă. Sunt o resursă, o etapă, o vacă gata să fete. M-am îndopat cu un sac de mere verzi, M-am urcat în trenul din care nimeni nu mai coboară

    Citește mai departe

  • Sylvia Plath - Cometele... 265

      Trebuie să străbată atâta spaţiu Atâtea întinderi de frig şi uitare. Şi gesturile tale se desprind pe rând Umane şi fierbinţi şi lumina lor purpurie Sângerând ca o rouă Printre negrele amnezii ale cerului. De ce mi s-au dat Aceste lămpi, aceste planete Care pogoară asemenea unor binecuvântări, asemenea fulgilor În şase colţuri, albi Pe ochii mei, pe buze, pe păr Atingându-mă şi topindu-se. Nicăieri

    Citește mai departe

  • Sylvia Plath - Cântec de dimineaţă... 425

      Dragostea te-a-nceput, ca ora în ceasul de aur. Moaşa ţi-a dat cu palma peste tălpi şi ţipătul tău A răsunat peste stihii. Ne-am bucurat de tine cu toţii în cor. O nouă sculptură. În muzeul plin de curente goliciunea ta a umbrit Trăinicia noastră de piatră. Stăm în jurul tău ziduri clădite. Îţi sunt mamă la fel Ca norul, urmele căruia Se pierd în oglindă, oglindindu-te-anume pe tine. A ta suflare de fluture Licăreşte în noapte printre-aprinşi trandafiri. M-am trezit. Îmi sună-n urechi marea departe. Ţipătul mă scoală din somn, alunec din pat ca o vacă Tărcată, într-o cămaşă de noapte, largă ca timpul.

    Citește mai departe

  • Charles Bukowski - Non ho smesso di pensarti... 333

      ...

    Citește mai departe

  • Pablo Neruda -IL TUO SORRISO... 314

      ...

    Citește mai departe

  • Hermann Hesse - Tienimi per mano... 226

      ...

    Citește mai departe

  • Octavian Paler- Artistul și arborele universului... 251

      ”De fapt în artă războaiele se pierd aproape totdeauna în spatele frontului. Nu în câmp deschis, ci în defileele ceasurilor de singurătate pe care nimeni nu le vede și puțini le știu. Pentru că în spatele frontului e totdeauna un om singur care-și caută drumul spre semenii săi. M-ar ispiti să spun că scriitorul trebuie să îndure o lungă tăcere pentru a vorbi. Dar aceasta ar putea să pară o vanitate. De aceea, nu vreau să apăr singurătatea scriitorului decât de o vină pe care ea nu o are: aceea de a semăna cu fântâna lui Narcis. Pentru că, în realitate, artistul se află la polul opus. Vreți dovezi? Ele sunt, după părerea mea, evidente. Narcis întoarce spatele lumii, pentru a renunța în cele din urmă și la sine, în vreme ce artistul, explorându-și singurătatea, speră că va descoperi în ea lumea. Unul se privește în oglindă pentru a muri. Altul, pentru a trăi și pentru a vorbi despre asta. Pentru ca Narcis să se salveze, ar fi fost de ajuns să fi întor

    Citește mai departe

  • Ștefan Augustin Doinaș- Balada întrebării lui Parsifal 258

        Cândva, într-o câmpie legendară,un vechi castel de bronz tânjea sub prav.Durerea-l bântuia ca o fanfarăpe dinăuntru și pe dinafară,căci Regele Pescar era bonav.Pecinginea se lăfăia-n donjoane.Puia șopârle purpura-n postav.Ogivele cădeau peste balcoane,și pragurile licăreau broboane,căci Regele Pescar era bolnav.Osânda lui plutea peste ogoare.Parfumul ierbii, mai demult suav,rotea-n văzduh vârtejuri de duhoare.Nici pasăre nu se iubea, nici floare,căci Regele Pescar era bolnav.Pe boltă izvorau într-una semnedin pensula unui cumplit zugrav.Și fosforul clipea din ochi pe lemne,și apele, sleind, stagnau solemne,și Regele Pescar era bolnav.Pădurile - schelete care țipă,văzduhul tras prin tină ca un sclav,și streșinile toate-ntr-o aripă,cântând sub vântul galben, a risipă,și Regele Pesca

    Citește mai departe

  • Ștefan Augustin Doinaș- Arie și ecou... 226

      atît de puțin că prisosul inundăatît de durabil că a și dispărutca gemenii-n nucă stau evii-n secundăpopoare întregi locuiesc un sărutatît de tîrziu că e iarăși devremeatît de oribil că e nespus de castun licăr mărunt ce burează în stemeconfiscă distanța și-o umple de fastatît de puternic că totu-i o ranăatît de banal că lucește ca nouo! arie-a lumii absent suveranăpe cine-ntîlnești că te-ntorci ca ecou?

    Citește mai departe

  • Octavian Paler - Despre Platon cu gândul la altceva 238

      ”Domnule, Îl învinuiți, prin urmare pe Platon pentru faptul de a-i fi izgonit pe poeți din cetatea ideală. Evident, la aceasta nu v-ați gândit. Și nu sunteți primul care socotește gestul lui Platon o crimă de neiertat. Cum, tocmai un filosof să facă asta, să alunge poeții ca pe tâlhari, în vreme ce Nero a organizat concursuri de poezie? Victor Hugo zicea poetul este un visător sacru, cu fruntea iluminată. Înțelegem de aici că poezia face ca noaptea să fie mai puțină. Orice atac împotriva ei este, de aceea, un fel de complicitate cu noaptea și nici lui Platon nu i-am putea ierta o asemenea îndrăzneală. Precum observați, nu doresc să evit ceea ce ne îndeamnă să fim prudenți cu discipolul lui Socrate. Dimpotrivă. Mi-aș îngădui, totuși, să vă sugerez că de aproape douăzeci și patru de secole i se reproșează lui Platon această intoleranță, neglijându-se un amănunt: ce fel de cetate era cetatea ideală pe care o

    Citește mai departe

Articole recente

© Toate drepturile rezervate Ziarul toateBlogurile