N-am mai pus titlu unei scrieri de nici nu mai știu când... Tu-mi ceri să scriu: misiva mea e ultima la kilometrul 33 (nu știu de-o fi și prima)... Zâmbeai, înveșmântată-n sânge, și huiduiai victorioasă într-o piață... Era frig... Tu – ciuma roșie curg
Citește mai departeunder the heel of tomorrow you look and you sigh and all that you know becomes dust – the ever changing veins of roads tango around your pulse and you look and you sigh and all that you know has always some other shape, some other scent, maybe even some other name, but you know … Continue reading →
Citește mai departeN-ai vrut să te ridici o clipă, numai atât… și să mă cerți c-am îndrăznit să fac risipă de lacrimi iar… și-apoi să-mi ierți obrajii care-mi ard de-o viață și sufletul acesta prost… n-ai vrut să mă privești copile și să mă iei din nou la rost… Mi-e dor să-mi spui că va fi bine! Că totul se va liniști, că voi avea și eu odată un loc să plâng, să pot zâmbi, să fie
Citește mai departeTimpul, cel mai bun prieten și dușmanul meu de moarte când îmi e lumea mai verde, galbenă sau ruginită, ninge, plânge, devastează și mă-mpinge mai departe unde-așteaptă trenu-n gară cu un geamantan ispită.Timpul, plâns de prunc bezmetic și-adiere de stejar frânge sufletu-n cuvinte, mângâie trupul rănit, pune lacrima pe pâine, cozonacu-n calendar, scoate-n noapte, pe fereastră, dorul cel înțepenit.Timpul, curgător din fire, fără pic de judecată se contractă, se-adâncește, ca o lamă de cuțit,se prelinge peste geamuri, pe podea... ca o prelată ce acoperă trecutul dureros de ascuțit.
Citește mai departeAm vrut să desenez cerul cu bucăți din sufletul meu. Erau pe-afară. Rătăceau despuiate de trupul în care au fost sădite cândva. Parcă nu își mai recunoașteau locul... nici timpul sau... anotimpul! Poate pentru că aveau forme și culori diferite și nu se mai potriveau ca să formeze întregul! Cel dintâi, unicul, primit ca dar... la început. Asa că m-am răzgândit. Le-am adunat pe toate și mi le-am înghesuit în palme. Poate că într-un final se vor reconstrui, se vor lipi unele de altele și vor recunoaște până la urmă locul de unde au plecat. Și se vor întoarce în trupul meu mai curate și mai pline de liniști. Dar pentru asta ar trebui să-mi desfac palmele și să le eliberez! Încă nu pot... Nu mi-am terminat de spus rugăciunile!
Citește mai departeAm să- ți descânt un vis Şi ți-l voii înveli În culorile toamnei. Să devină doar semn de întrebare Pentru tot ce nu a fost spus. Am început să scriu Despre răni adânci Ce nu lasă cuvintele Să străbată distanțe. … Continuă lectura →
Citește mai departeMi-am luat versul la-ntrebărica pe-o iarbă rea și lungă,i-am pus stele-n păr, din zori,nici-un punct să nu-l ajungă.Să umble fără de zid,modelându-și suferințași lacrima... insipid,făr-a-mi tulbura credința.Să curgă pe pagini reci,să-ncălzească neîncetat,să m-asigure că-n vecide veci, va fi devotat.Mi-am luat versul la-ntrebărica pe-o haină grea și dură,să-nsoțească peste mări,peste munți, cu-a lui căldură.I-am coborât, din cer, rima,strofele le-am așezatpe platou, de unde stimasă-l ofere... moderat.Mi-am luat la subțioarăversul, să îl încălzesc,să-l ofer, să nu mai doarăniciun sunet pământesc.
Citește mai departeFrunze rătăcite umplu-ntreaga stradă, Vine toamna plină de copacii goi, Reverențe triste printre crengi, dovadă ...
Citește mai departeUn câine schelălăie-n noapte flămând, iar luna pe cer juri că-i sânge. Pe drum, un copil calcă-ncet, tremurând – e singur, şi-obrazu-i e supt, şi plângând la piept o trăistuţă tot strânge. Şi caută-ntruna la fiece pas o mână mai prietenoasă, să-i şteargă cu milă durerea din glas, şi caută, bietul copil de pripas, da-n … Continue reading Pe drum →
Citește mai departeSă nu mă-ntrebi de ce te iubesc încă, am să-ți răspund „- fiindcă nu te-am uitat!” Eu nu m-am plâns cât mi-a fost de adâncă rana ce ani întregi a sângerat… Să nu mă-ntrebi cum te-am purtat prin lume, cum te-am ascuns în suflet… ani întregi, te-am transformat din lacrimă în glume și-am scris ca numai tu să mă-nțelegi. Să nu mă-ntrebi de ce mi-ai fost icoană, pereți, tavan, aromă și balsam, am să-ți răspund firesc… „- eu sunt o cană plină de lacrimi fiindcă nu te am.” Să nu mă-ntrebi de ce sunt verde încă deși rugina-n mine s-a ascuns am să-ți răspund „- m-ai transformat în stâncă în clipa când în suflet mi-ai pătruns”.
Citește mai departe