Avem un singur trup, Hoinar prin lume. Şi sufletul la zdup Să stea, de-acum, sătul e În cuşcă ponosită Cu ochi, urechi şi gură, Sub pielea obosită Ce adună răni şi zgură Pe oase priponită. Şi zboară prin cornee Cerească melopee Pe spiţa îngheţată, Pe r
Citește mai departe
Iat’, al verii alin Ca o boare s-a dus Totu-mi merse din plin Însă nu e de-ajuns. Blânda soartă-mi zâmbea: Drept în palmă mi-a pus A norocului stea. Însă nu e de-ajuns. Viaţa-mi da cu prisos: Rău şi bine mi-a pus Spre a-mi fi de folos. Însă nu e de-ajuns.
Citește mai departe
Cum dragostea de tine mă vrea de veci sonor, Melodios, din creștet până-n tălpi, mă ține Mereu între fiole și alambicuri pline, Cu sucuri de cuvinte, miresme tari de dor, Plecat peste esențe, cu tainice șoptiri, Să migălesc cerescul venin în lacrimi acre, Și-n cumpăna de aur a sunetelor sacre Să aflu elixirul râvnitei nemuriri... Fierb muzici mari de sfere în magicele scule Se rânduiește-n zodii tot clocotul de hău...
Citește mai departe
٭ Era soarele-n crucea amiezii, când Sisoe ajunse la marginea din sus a satului, între livezi. Râul trecea limpede pe sub sălcii, ca o adiere de vânt. Nimeni nu se vedea în preajmă. Dar după ce făcu un cot, în lumina mare, sfinţia-sa rămase cu ochii aţintiţi şi cu gura căscată... Mai jos, pe malul dimpotrivă, înălbea pânza la marginea apei – o femeie. O femeie adevărată, în carne şi oase, nu o arătare străvezie de pe cealaltă lume; o femeie tânără, cu ochi şi cu sprâncene... şi cu toate cele câte trebuie la o femeie, nu o vedenie uscată şi firavă, tunsă ca vai d
Citește mai departe
”Așa mi-aș dori uneori să mă odihnesc, crezând, dându-mă, oferindu-mă concepției care seamănă într-o oarecare măsură, să spunem, Vedelor. Orientul a fost mai aproape de adevăr decât Occidentul. Dar civilizația occidentală a înghițit Orientul cu pretențiile sale materiale față de viață. Comparați muzica orientală cu cea occidentală. Occidentul urlă: Eu sunt! Uitați-vă la mine! Ascultați cum sufăr eu, cum iubesc eu! Cât sunt de nefericit, cât sunt de fericit! Eu! Al meu! Mie! Pe mine! Orientul nu spune un cuvânt despre sine însuși! O totală disoluție în Dumnezeu, Natură, Timp. Se găsește pe sine în tot! Descoperă totul în sine! Muzica taoistă. În China, cu 600 de ani înainte de nașterea lui Isus Hristos. Dar, în acest caz, de
Citește mai departe
Printre ceilalți copaci, liniștiți, el părea aproape nebun:Multiplu se ridica din pământ cu zeci de brațePe care exaltat le flutura în vânt.Însuflețit era - și străbătut de atâtea fluideÎncât privirilor noastre păru un frenetic dirijorConducând, plin de pasiune, Simfonia glacială a Eterului.Incoruptibilă dimineață de iarnă cu cerul seninCând tot universul cânta, ca o orgă de cristalSunetul fiindu-i atunci rostul unic, esențial.Sub multele ramuri, fremătătoare, patetice,Totul fu muzică: întinderea lumii și durata eiPăduri, oceane, milenii și ere, o, cum le-am auzit!Arătând stelelor drumul, iar vremii cadența secundelorEl purta prin noi, copleșitoarea imensitate,Tălăzuirea sonoră a clipei spre Eternitate.
Citește mai departe
De lăudat cu el - ne lăudăm.De proclamat rege - îl proclamăm.Dar îl ținem dupa gratii de fier.Și-l hrănim cu cadavre de cai.Iar el se uită mustrător la noiVisând, melancolic, Sahara.
Citește mai departe
Acum îşi împlinea poetul visul lui de tăcere universalăstrânsese în dinţi virtutea peşterilor muteca o glandă o grefase în laringele vorbăreţiloriar a doua zi oraşul se zvârcolea ca pompeiul sub lavătăcerea se întindea pretutindeni, nemiloasă, distrugătoareo femeie a dat să râdă şi gura i s-a umplut cu vatăneauzite se îvârteau plăcile de patefon sub acul diafragmeibuzele se deschideau în gol,nicio vorbă n-a mai putut fi rostită,dezastru total, iremediabil,din beregăţi tăcerea cobora în oase,nemaiavând niciun rost, urechile se desprindeau veştedede pe cappe străzi câinii le înşfăcau lacomi de prinşanţuriînspăimântaţi poliţiştii izbeau în tobe întinicheleunii scoşi din firespărgeau geamurile cu pumnul,dar niciun sunet n-a mai putut fi stors din materie
Citește mai departe
Aş vrea să fiu cinci minute, numai cinci minute, poet:Unul dintre acei oameni extraordinari pe care zeii îi înaripeazăCând vor să exprime în versuri o suferinţă sau o bucurieşi-n acele versuri se recunosc apoi milioane de oameni,iar generaţii întregi le ştiu pe de rost şi de câte ori le audsunt cuprinse de aceeaşi adâncă emoţie.Aş vrea să fiu, numai cinci minute, un astfel de om privilegiat,Pentru a ţese-, şi nimeni să nu-l găsească înjosit- veșmântul poezieiîn jurul celei mai banale întâmplări cu putinţă,întâmplare ce pe mine m-a emoţionat la culme,şi aş vrea că emoţia aceasta să nu se piardă, să o-ncerce- o, de s-ar putea !- cât mai mulţi oameni.Haideţi, degete ale mele, îndrăzniţi, încercaţi să ţeseţiVeşmântul de aur al poezieiPe umerii răpănoşi ai ac
Citește mai departe
(Tira Ruxandra, Inău, 1984) Să descântă la oaminii leneşi. Iei sare şi o pui într-o lingură şi amesteci acolo şi zîci vorbele: Vino Ene, Pă la jene Pă la ochi, Pă la sprâncene Şi-alungă din Leana noastră Tăte rălile, Obosălile, Tăti plictisălile Şi fă-o să doarmă-nt-on pat Somn de prunc îmbăiat, Că de măturat, n-o măturat De spălat, n-o spălat,
Citește mai departe
A apărut, acum de curând, o nouă modă printre tinerii intelectuali și scriitori; a nu mai fi români, a regreta că sunt români, a pune la îndoială existența unui specific național și chiar posibilitatea inteligenței creatoare a elementului românesc. Să ne înțelegem bine: tinerii aceștia nu depășesc naționalul pentru a simți și gândi valorile universale, ei nu spun: “nu mai sunt român pentru că sunt înainte de toate om, și cuget numai prin acest criteriu universal și etern”. Tinerii aceștia nu disprețuiesc românismul pentru că sunt comuniști, sau anarhiști, sau mai știu eu ce sectă social universală. Nu. Ei pur si simplu, regretă că sunt români, și ar vrea să fie (o mărturisesc) orice altă nație de pe lume, chinezi, unguri, nemti, scandinavi, ruși, spanioli; orice, numai români nu. S-au săturat până în gât de destinul acesta de a fi și a rămâne român. Și caută prin orice fel de argumentare (istorică, fil
Citește mai departe
E-o pasăre în plopi -E soarele!Frunzișul - peștișori de aurCe-noată-n râu;Deasupra, pasărea țâșneștePurtând pe aripi ziua.Phoenix!El plopilor le împrumutăBogatul sclipet;Iar cântul luiUmbrește zgomotul de frunzeCe se lovesc în vânt. Traducere de Leon Levițchi
Citește mai departe
Stăpână cu altar pe promontoriu, Te roagă pentru toți ce sunt pe nave,cei A căror îndeletnicire -i peștele și Cei care fac negoțuri legiuite Și cei care-i conduc. Rostește-o rugă iar și-n numele
Citește mai departe
Prietene, deci, tu eşti singuratec... Noi vorbe şi semne le-mpărtăşim, treptat lumea prindem să ne-o însuşim: doar chipul ei, poate, şi slab şi sălbatec. Mireasma, cine cu-n deget o zvântă? Puteri ne pândesc, cum tainice oşti. Şi multe le simţi... Pe morţi îi cunoşti. Descântecul însă cum te-nspăimântă! Îndură
Citește mai departe
Acestui titlu ambiţios îi corespund două tentative limitate şi precise, dorinţa hotărâtă de a mă apăra de două prezumţii pe care le socotesc infamante. Una este aceea că sfera binelui moral este coicidentă cu sfera binelui din lume. Cealaltă, că aş ignora adevărata proporţie dintre luminile şi umbrele sufletului, căzând pradă unui anume idilism moral sau unui searbăd meliorism. În ciuda multului bine pe care îl pot aduce virtuţile şi bunele purtări, lucru înţeles încă din secolul al XIII-lea de Thomas din Aquino (S.Th., II, p 78), nu tot binele din lume vine de aici. De fapt, înainte de toate, este nevoie de o anumită generozitate a naturii, fără de care virtutea nu poate funcţiona decât ca un g
Citește mai departe