1220. În acelaşi timp, aproape în acelaşi an, o parte din Basarabi, emigraţi de demult din Oltenia, fundează câteva cnezate româneşti peste Nistru în Podolia şi-n Volinia, numiţi în cronicile ruseşti contemporane Principi Bolohovești, mereu în luptă cu rutenii şi cu polonii; pe de altă parte, Basarabii
Citește mai departe
„Caută nod în papură” Iată o zicătoare din cele mai cunoscute. S-ar fi ispitit cineva să creadă că-i e românească originea, deoarece nu ne lipseşte nici papură din lacovişti, nici darul de a căuta cusururi acolo undo nu sunt. Să-l fi împrumutat de la francezi, nu seamănă deloc; mai întâi pentru că sub această formă, nu-l au; al doilea, fiindcă al lor „Chercher midi à quatorze heures” se potriveşte mai mult cu „A umbla după potcoave de cai morţi”, precum dovedesc aceste patru versuri ale lui Voltaire, scrise sub un cadran solar dintr-un sat:
Citește mai departe
Când la Petrograd au izbucnit flăcările mistuitoare ale revoluţiei, Ţarul Nicolae al II-lea, om bun şi blând din fire, dar sărac cu duhul şi stăpânit de ţarina Alexandra Feodorovna care nu ieşea din cuvântul mujicului siberian Grigore Efimovici Rasputin, se afla la Marele Cartier General din Mohilew. De la începutul revoluţiei chiar, Ţarul a declarat adjutantului său generalul Rusky, unul dintre cei mai distinşi militari, comandantul armatelor de Nord şi care a fost printre primii ofiţeri trecuţi de partea revoluţionarilor, că intenţionează să acorde poporului o constituţie liberală, renunţând la o parte din drepturile sal
Citește mai departe
La 1 ianuarie 1917, frontul româno-rus definitiv închegat pe graniţa apuseană şi de miazăzi a Moldovei, stăvilise înaintarea vijelioaselor valuri vrăjmaşe. Iaşi devenise inima ţării. Acolo s-au strâns într-un singur mănunchi toţi cei ce aveau încredere nestrămutată în împlinirea idealului care de la Mihai Viteazul încoace hrănise cugetarea poporului român şi tot acolo se îndurau cele mai cumplite suferinţe morale şi materiale. Rănile retragerii erau adânci şi trebuiau tămăduite. Revoluţia izbucnise în Rusia. Sufletele soldaţilor ruşi
Citește mai departe
Românii au două rânduri de nume pentru lunile sau „mesile” anului: I. Nomenclatura populară română şi latină de: Călindariu sau Cărindariu (Ianuarie), Făurar sau Faur (Februarie), Mărţişor (Martie), Prier (Aprile), Florar (Mai), Cireşar (Iunie), Cuptor (Iulie), Agust, Ogust, Aust (August), Răpciune (Septembrie); (Răpciune este o vorbă a cărei etimologie nu se poate da cu certitudine perfectă. Pozitiv şi cert este numai că ea nu e nici greacă, nici slavonă, nici străină în fine. Eu sunt convins că vine de la vorba latină „raptio-raptione”, adică răpire sau rapt şi mi se p
Citește mai departe
(Din biblioteca Marciană de la Veneţia; Classis X, Codex CLXXVIII) Baltazar de Piscia comunica papei ultimele noutăţi căpătate de la 5 tineri genovezi, care fiind robiţi de către turci la luarea coloniei genoveze Caffa din Crâm şi trimişi la Constantinopol împreună cu alţi 122 de tineri, separându-se prin furtună vasul ce-i ducea, de restul flotei otomane, au reuşit pe drum a-i ucide pe corăbierii turci şi a scăpa la Chilia (Lichostomi), u
Citește mai departe
Românii, îmbrăţişând religia creştină, trebuia mai nainte de toate să devină din poleteisti – monoteişti, să renunţe adică la toată mulţimea de zei şi zeiţe şi să nu mai aibă decât un singur zeu la care să se închine, pe care să-l adore şi de la care să spere mântuirea şi ajutorul. Cu greu însă le venea a se despărţi deodată şi cu totul de atâtea numiri şi epitete sacre, care le aminteau la fiecare moment al vieţii lor publice şi private imaginile cele mai scumpe, mai grandioase şi mai intime. Ce au făcut ei dară? Au admis
Citește mai departe
Iniţialul „î” este o vocală nazală atât de scurtă sau atât de slabă, încât la macedo-români se suprimă cu desăvârşire din grai: ngropu = îngrop, nveţu = învăţ, nchiadicu = împiedic etc., iar la daco-români se elide după o altă vocală: mă-ngrop, te-nvăţ, vă-mpiedic. Vocală cea medială „â”, care e şi finală după cum vom vedea îndată, este din contră mai lungă sau mai tare decât „ă”. Dar să fie ea oare într-adevăr nazală? Iată chestiunea cea importantă şi mai ales, să fie ea oare într-adevăr nazală acolo unde „n” nu se aude deloc, ca în „cât” = „quantum” şi „atât” = „tantum”?
Citește mai departe
Trăsătura caracteristică a sonului „ă” în fonetica românească nu este de a fi o vocală obscură, ci anume aceea de a înlocui vocală clară „a” de câte ori aceasta din urmă pierde accentul. Fiziologic, acest „ă” nu se deosebeşte de acelaşi son la fel de fel de neamuri, dar se deosebeşte pe deplin prin rolul său morfologic. Din barbă-bărbat, din bărbat-bărbăţie, ceva analog nu se afla nici la ruşi, nici la tătari sau cine mai ştie la cine, pe unde va fi lesne orişicui de a găsi acelaşi son ca produs brut al vocalizării. Fiziologic, acest „ă” se r
Citește mai departe
Adversarul cel mai fără rezervă al teoriei mele din „Istoria critică” este d. Xenopol, adversar foarte cuviincios şi mai cu seamă foarte meşter. El nu primeşte pe nici un Negru-vodă, afară de acela din cronica muntenească cea din epoca lui Matei Basaraba, adică nu primeşte decât pe Radu-Negru cel descălecat din Făgăraş anume la anul 1290. După d. Xenopol acest Negru-vodă era tot din familia Basarabilor, dar nu severinean, ci ardelean neaoş. Pe lângă cronică, d. Xenopol se reazemă pe documentele de la Câmpulung. Într-o notă el zice: „este de observat că d. Haşdeu, pentru a-şi întemeia argumentarea, nu aminteşte prin ni
Citește mai departe