Badica Gabriel

Articole postate de Badica Gabriel

  • ... 100

    Tu nu ai deloc simţul acesta al cuvintelor spuse pe jumătate pe sfert pe zecime în cochilia umbrelor celor pierduţi în mulțime când le sclipesc și elitrele secundare şi desigur te miri că poți să respiri la fel de discret în picioarele goale când eu de nisipul buzelor tale alb ca un mort într-o perlă mă culc în apusul de soare peste Guadalquivir anii curg ca eşarfe de aer siluete subţiri de planoare fără leac tot atât de departe pe maluri și-n larg botul căscat al furtunii ne înghite oricum la întâmplare COVID 69 Distopii

    Citește mai departe

  • ... 102

    Trădarea de neam (manea) uite de ce am angajat un golan cu țoale cu unghiile lăcuite la mâini la cap și la picioare cu pleoapele ca limba unui înger căzut într-o fabrică de ciocolată cu lapte adică i-am fost și mamă și tată și profesor de mate doar ca să-mi taie cărări cu bărbia pătrată să parcheze cumva sub un fag limuzina cu perne din piele de grauri mai diafani decât aerul să mă scarpine suspinând pe spinare să mă mîngâie pe omușor și să arunce în locul meu piatra delicat ca pe lumina farului de la Caliacra căci sunt baștan și port buchețelul de zambile în toate zilele poeziei universale dar iată nimicul (apropo am avut o mătușă care se mărita când și când cu diplomați doctori avocați contabili și aproape tot timpul cu mari actori care se purtau totuși simplu poanta e alta îi chema pe toți Nicu) a vândut rabla unor fraieri și s-a ușchit la Caracal ce potaie nimic mai pufos mai sonor decât gustul ăsta fierbinte fantastic ca al trădării de neam ca specie literară ca un megarondel

    Citește mai departe

  • ... 104

    Capitolul cincisprezece: După-amiază ...Şi iarna acoperă la intersecţii, în pieţe, cu enorme căciuli de zăpadă, cum spune inspirat George Coşbuc, aburii luptelor de stradă. Ninge uluitor şi misterios... misterios... Ninge splendid... pentru cine iubeşte sporturile de iarnă... sau măcar muzica insuportabilă... feerică... misterioasă... hibernală... de la Radio Orient... misterioasă şi hibernală... O tâmpită de muzică!... Cei doi trans-sexuali, grăbiţi (maiorul strînge sub haina-i largă, cu poale lungi... cu epoleţi confecţionaţi la casa de modă a Doinei Levinţa... un buchet de flori exotice care se iţesc... scot capul... murmură subtile crâmpeie din arii cunoscute... meridionale...), trans-sexualii), traversează, se lipesc de ziduri, alunecă lent... Florile astea... în piruiete neaşteptate. Ei nu vor să întârzie la întâlnirea cu marele scriitor armean de origine română Şteman Carafanian din Brazilia, se legitimează, a început? Îl vor acoperi de flori. Acum... acum... în faţa Casei A

    Citește mai departe

  • ... 107

    Când vii... dacă vii... când vii cu mine de afară, embrionule/ embrioano, iubite/ iubită cititorule/ cititoareo, ca să spun aşa, cu ochii răniţi de albul roz imaculat al iernii din acea duminică de la sfârşitul anului două mii şi ceva, locuinţa doamnei Banţu îţi apare, măcar la început, ca un avanpost, un întunecos refugiu, un spaţiu fermecat şi deschis către un alt univers, o vizuină îngustă, o sufragerie vastă, un depozit de vechituri, o splendidă scenă de epocă reconstituită minuţios, o morbidă capcană cu mobilier stil, masiv, sentimentală, cu arc de oţel, bine uns, cu tablouri (naturi moarte, un peşte preistoric înconjurat de fructe pe o tavă, o vioară şi o pipă, cărţi) înrămate pretenţios sau doar stupid, o casă părăsită, un turn bântuit, o caldă aducere aminte... Un radio vechi, cu lămpi, un televizor alb-negru dintr-o generaţie ceva mai nouă, de prin anii optzeci, dormitează... La birou, la masă, mama lui Doru Banţu, o femeie severă foarte în vârstă, uscată, pământie, cu o umbră

    Citește mai departe

  • ... 105

    Capitolul treisprezece: 09.00 Un copil gol, foarte mic, atât de mic încât faptul că îşi foloseşte propriile picioare pare aproape imposibil, aleargă pe trotuarul inundat de zăpadă. Aleargă cu disperare, înfricoşat. Din când în când priveşte peste umăr fără să se oprească. Nu îl urmăreşte nimeni. În mână un ţine un dop de la un termos. Ninge uşor, apoi din ce în ce mai tare, viscolit, cu ace de gheaţă şfichiuitoare. La început strigătul copilului nu se aude, apoi poate fi perceput ca o vibraţie secretă, ca o senzaţie de nelinişte întipărită în formele sticloase şi nesigure ale dimineţii, ca un ţiuit al unei ţevi îndepărtate, într-un zid dintr-unul din blocurile aflate în apropiere. Pe măsură ce oboseşte, picioarele i se împleticesc, mâinile îi bat dezordonat prin vârtejurile alburii, încercând să se agaţe neputincioase de ceva, de orice, poate de gâtul nevăzut al unei doici, poate de alte mâini care îi fac semne, vino cu noi, vino cu noi, hai vino mai repede, vino, este evident că î

    Citește mai departe

  • ... 110

    Capitolul doisprezece: 01.30 Jean-Claude Atkinson, îmbrăcat într-o uniformă purtând semnele unor asalturi şi retrageri succesive, o uniformă fără patrie sau pur şi simplu piemonteză, care ar putea sugera, cu puţină imaginaţie, încheierea dezastruoasă a primului război mondial, pilotează un bimotor cu aripi de pânză şi vorbeşte la telefonul mobil. Sub el, în întunericul relativ al nopţii polare, punctat de nenumăratele becuri ale lanternelor, farurilor şi proiectoarelor în mişcare browniană, peisajul arctic îşi desfăşoară întreaga splendoare, animat de o forfotă neobişnuită. Corturile cu cele mai ciudate forme şi de cele mai diverse dimensiuni, deasupra cărora flutură drapele naţionale indefinite sau simple cârpe decolorate, par a fi centrele de atracţie pentru sutele de peregrini băştinaşi sau poate de exploratori care străbat pârtiile bătătorite, unii pe jos şi alţii în săniile lor tradiţionale pline cu pachetele cu daruri cumpărate de la tarabele deschise peste tot, în preajma ci

    Citește mai departe

  • ... 107

    Capitolul doi: 18.00 Maşina misterioasă rula vesel pe bulevardul Timişoara în timp ce luptătorii, la dreapta şi la stânga domnului Lee, îşi scoaseră cagulele şi le împăturiră de-a lungul dungilor regulamentare. Motorul torcea lin şi aroma înecăcioasă de migdale, probabil toxică, emanată de brăduţul roşu atârnat de oglinda retrovizoare, amintea de sărbătorile din anumite ierni de mult trecute, când toţi pionierii curajoşi şi harnici au primit daruri, ceea ce, probabil, îi făcea pe tinerii agenţi să zâmbească nostalgic. Unul dintre ei, cel din stânga, îi scoase domnului Lee cătuşele şi îşi aprinse o ţigare, oferindu-i una şi prizonierului, care îşi freca viguros încheieturile amorţite. -Serviţi, domnule Lee? -Nu, mulţumesc. Foarte efiţient lovituri, răspunse domnul Lee cu o voce voalată şi în cea mai bună limbă română stricată pe care o poţi auzi în pieţele de en-gros, masându-şi umerii şi gâtul uşor tumefiat. Desi intirziat ţinţi minute. Vă rog nu inţelegeţi gresit, eu admirator la

    Citește mai departe

  • ... 104

    Partea a doua: Bătălia finală Motto: “ Ştii ce? Ia nu mai căuta cauza lucrurilor!” Manualul piemontez de supravieţuire Capitolul unsprezece: 00.30 Cei doi trans-sexuali se adăpostesc într-o staţie de autobuz ca două boabe într-o păstaie. Ninge infernal şi roz precum în lirica fracturistă a poetului Marius Johanusz. În jurul transparentei carapace de plexiglas, peticită cu afişe sfâşiate, becurile cu neon pâlpâie îndepărtat în oraşul pustiu şi sinistru. Sinistraţii, aşezaţi pe băncuţă, meşteresc la Motorola câteva clipe fiecare, până le îngheaţă degetele. La intervale regulate de timp Motorola trece din mână în mână. Atunci degetele lor se ating, transmiţând o undă de solidaritate profesională. -Dacă nu-i dăm de cap trebuie să mergem la sediu şi să raportăm. Până ajungem se face dimineaţă... şi ne trezim şi scoşi pe tuşă pentru că ne-am băgat unde nu ne fierbe oala. Mai mult, în lipsa noastră zona rămâne descoperită... Înseamnă să părăsim postul... Să dezertăm temporar... Ş

    Citește mai departe

  • ... 101

    Capitolul zece: 00.00 Am ajuns până aici destul de uşor, construindu-ne linear, pas după pas, metafora noastră interactivă, iluzia unei aventuri spirituale în care am putea avea fiecare o contribuţie, căci păşim pe banchiza îngheţată fără a ne teme de valurile de zăpadă acoperindu-ne urmele, aşa cum ne lăsăm învăluiţi de cuvintele înşelătoare ale unei legende antice, între reperele ei arhicunoscute şi totuşi încărcate de... de misterul amintirilor... In tot acest timp i-am lăsat poeziei - o fiinţă complexă născută din supa primordială a cuvintelor - şansa de a se exprima autonom faţă de eforturile noastre..., dar asta să fie tot? Şi care este rolul meu, în afara intervenţiilor destul de banale, mai degrabă amuzante, sunt sigură, decât tulburătoare, în măsură să vă trezească spiritul critic, nu însă şi dorinţa de introspecţie, capabile să vă încerce răbdarea, dar nu să vă forţeze limitele propriilor căderi în abisul înspăimântător al eu-lui mutilat de ancora în aparenţă fragilă a

    Citește mai departe

  • ... 109

    Capitolul nouă: 23.30 Înţelegeţi cum este acest om? Acum, că am rămas singură, pot să enumăr câteva dintre marile lui calităţi: insistent, discret, sclipitor, urmărindu-şi necruţător ţinta, urmându-şi principiile, lăsându-se condus de obsesiile sale, neobosit, neînfricat, tandru, plin de umor..., dar... Nu vreţi să participaţi şi voi? Nu vreţi să mă ajutaţi să completez lista? Că doar de-asta scrierea pe care o parcurgeţi face parte din categoria rară, modernă, a literaturii interactive! Şi, ar trebui să adaug, multimedia... (Dacă reuşiţi, veţi primi un CD cu Dune I şi o casetă video cu mânăstirile din Moldova...) Nu trebuie să uitaţi nici o secundă că aici, în cartea asta, regula de bază e alta decât etalarea măreţiei şi talentului autorului şi anume trebuie să vă mai puneţi şi voi din când în când mintea la contribuţie, să exersaţi, să vă oferiţi puţină gimnastică intelectuală, ca să nu vă facă inteligenţa burtă, dacă ştiţi ce e aia inteligenţă, că burtă ştie toată lumea!... Şi a

    Citește mai departe

  • ... 103

    Capitolul opt: 22.00 Mă sprijin de umărul lui Doru Banţu. El conduce relaxat prin furtuna de zăpadă, pe şoseaua pustie. Navigă cu ochii spre Steaua Polară, precum un comandant încercat. Îmi aminteşte de Arthur Gordon Pym din cartea „Aventurile lui Gordon Pym”. E o carte pe care v-o recomand cu căldură. Ici-colo, în preajma pubelelor de pe trotuare, se întrezăreşte silueta masivă a câte unui urs polar. Sentimentul de încredere care îmi umple sufletul este dublat de ideea infantilă că, deşi bărcuţa lui e o coajă găurită şi şubredă, o epavă plutind numai datorită unui miracol (nava lui spaţială), pare mai sigură decât trans-oceanicul în care fusesem până nu de mult îmbarcată. Dar ce spun eu aici?... Ce spun?... Luasem o asemenea hotărâre?... Schimbasem deja tabăra sau era doar un fals sentiment?... Ce-ar fi să vă întreb şi pe voi?... Ce credeţi?... Greu de diagnosticat... Nu-i aşa?... În primul rând, habar nu aveam ce va face în continuare expertul în resurse umane. Va dejuca planuril

    Citește mai departe

  • ... 101

    Capitolul şapte: 21.30 Noaptea aceea fu atât de adânc înecată în zăpadă încât nu ştiu cum de reuşi totuşi Doru Banţu, cu cravata strâmbã şi cãmaşa afarã din pantaloni, să îşi mai găsească... să îşi găsească nava... automobilul în troienele uriaşe. Ningea frumos, ningea invers şi totul părea de o puritate ireală, chiar şi mâinile lui însângerate încercând sã deschidã portiera de parcă ar fi mângâiat o femeie sub strălucirea pală a cristalelor roz. Ningea roz în oraşul pustiu şi întunecat, ningea în liniştea moale. Ningea roz, v-am spus, aşa cum va ninge aproape tot timpul în metafora noastră, precum în lirica sălbatică a lui Marius Johanusz. Ningea violent şi totuşi moale, astfel încât ideea unei perverse ispite insinuată în fenomenul acesta, altfel banal, începu să plutească în aerul rece, ceea ce ar trebui să vă semnaleze încă o dată că istoria pe care o relatez nu este o poveste pentru copii, ci una dintre acele desfăşurări de acţiuni aflată de la bun început sub influenţă lucife

    Citește mai departe

  • ... 96

    Capitolul şase: 20.30 “Ochiul dracului”, barul în care am intrat plini de zăpadă Doru Banţu şi cu mine (dacă, ocupaţi cum sunteţi, mai ţineţi minte secvenţa din holul Spitalului de urgenţă), era aproape gol la ora aceea destul de târzie. Nu era deloc ceva obişnuit pentru o seară de sâmbăta, dar cât de multe fenomene inexplicabile nu se petrec în această istorie! Cum ar fi şi calitatea muzicii cu armonii din Vivaldi susurând în surdină sub luminile estompate, difuze... Mă gândesc dacă nu cumva metafora, pe care atât de anevoios începusem să o ţes din firele unor idei încă insuficient conturate, nu îşi câştigase deja o oarecare autonomie. Dacă logica şchioapă a realităţii nu se ridicase deja pe vârfuri şi nu valsa acum sub spoturile fermecate ale reflectoarelor, transformând praful înecăcios al scenei într-o ceaţă aromată, hipnotică, încărcată de substanţele din care îşi durează poeţii mirabilele lor deliruri. La bară, o femeie aproape goală (purta, totuşi, un şorţ de bucătărie... mi

    Citește mai departe

  • ... 102

    Capitolul cinci: 20.00 Imaginaţi-vă un birou. Nu este prea greu să faceţi asta, nu-i mare lucru, nu-i aşa? Că, doar, birourile vă sunt familiare ca nişte utere de rezervă, proteguitoare, în care vă ascundeţi de dimineaţa până seara (vă cred că nu aţi vrut să vă naşteţi în această lume!), le populaţi, le încingeţi cu respiraţia voastră obosită până când, într-o bună zi, păşiţi tiptil în eternitate!... Bibliorafturile stivuite într-un colţ, tăbliile lustruite de coatele angajaţilor, mârâitul practicat îndelung - cu straturile lui mâloase, cu semnificaţii arheologice, cu încriptări istorice, înăbuşite -, crăpând pe alocuri tencuiala, pentru a se cuibări, veşnic la pândă... Telefoanele prăfuite, cutiile cu agrafe. Hărţile, plannerele, panourile de afişaj, calendarele cu imagini însorite din continente despre care nu poate afirma nimeni cu siguranţă că sunt reale. Lucruri ambarasante, rele, care vă oprimă. Durerea în şale. Scaunul şubred în cur. Tăbliţa de pe uşa şefului... Aţi dori, pr

    Citește mai departe

  • ... 136

    Capitolul patru: 19.30 Iată că am ajuns la al patrulea capitol al relatării mele şi nu pot să nu sesizez că lipseşte ceva. O să spuneţi că fac o asemenea remarcă numai pentru a evita criticile voastre sau pentru că mă tem ca nu cumva contribuţia importantă pe care o aveţi la conturarea superbei noastre metafore, aflată deocamdată în construcţie şi având până acum doar splendoarea brută a unui şantier dezordonat (gândiţi-vă la imaginea dezolantă a materialelor aruncate de-a valma, a schelelor putrede şi a gropilor inutile pline cu varul murdar destinat pereţilor ridicaţi numai pe jumătate şi abandonaţi fără noimă în peisajul urban infestat de nenumărate alte asemenea structuri - ambiţioase, , dar imposibil de dus până la capăt în absenţa unor planuri clare, unor muncitori calificaţi şi a unor sume de bani), să nu depăşească scânteia plăpândă a propriei mele inspiraţii. O să vă imaginaţi, poate, că vreau să mă disculp pentru sărăcia mijloacelor literare care îmi stau la dispoziţie. O

    Citește mai departe

Articole recente

© Toate drepturile rezervate Ziarul toateBlogurile